Articolul meu din ultimul număr pe
2011 a stîrnit, spre bucuria mea, destule ecouri publice şi
private. Cu excepţia celor din categoria „mie puteţi să-mi
fluturaţi prin faţă şi-un tramvai, că tot la politică mă
gîndesc“, multe dintre ele mărturisesc o preocupare foarte
responsabilă pentru soarta universităţii. Reconfortant pentru mine
a fost să constat că majoritatea consideră că nu există cale de
întoarcere şi reforma trebuie continuată. Asta cred şi eu,
iar întrebarea din finalul articolului voia să sugereze tocmai
că e nevoie de soluţii pentru aplicarea coerentă a reformei şi
pentru corectarea din mers a disfuncţiilor.
Pe de altă parte, un amic medic, fin
dialectician şi cu vocaţie de pedagog, îmi spunea deunăzi
că, în lipsa unei viziuni pe termen lung, tot ce încercăm
noi nu e decît cîrpeală care nu va rezolva nimic. Ar fi
ca un tratament grosolan care vindecă punctual, dar nu dă un sens
vieţii. Iar viziunea nu se poate articula în lipsa unei
înţelegeri integratoare a rolului universităţii în
general şi a fiecărui departament sau facultate în parte. În
rol de avocat al diavolului, amicul mă întreba: „La urma
urmei, ce s-ar întîmpla, cine ce ar pierde dacă n-aţi
mai angaja conferenţiari şi profesori, dacă departamentul tău de
matematică ar trage încetişor obloanele? Oricum pregătiţi
profesori slabi de generală şi liceu. Formarea viitorilor
cercetători o poate prelua SNSB sau o altă şcoală înaltă,
cercetătorii valoroşi se pot integra în Institutul Academiei.
Profesori de matematică pentru şcoala generală pot pregăti şi
politehnicile, la o adică, pentru liceu s-o găsi vreo soluţie“.
Exagera, desigur, dar, de fapt, întrebările sînt
pertinente. Care e, aşadar, rolul unui departament de matematică?
Şi, în general, care e rolul universităţii?
Pusă astfel, întrebarea
sugerează implicit un răspuns care conţine ideea de schimbare.
Sugerează că rolul tradiţional, de a pregăti specialişti în
domeniile acoperite de respectiva universitate, de a transmite şi
îmbogăţi zestrea de cunoştinţe a omenirii, nu mai e actual
sau nu mai e suficient. E drept că s-a ajuns la un fel de sistem
autoreferenţial al cărui scop pare conservarea statutului deja
cîştigat şi amplificarea, cam autistă, a corpului de
cunoştinţe care definesc domeniul, fără legătură cu aplicaţiile
sau cu relaţiile cu alte domenii – mă refer la universitatea
tradiţională, nu la Medicină sau la Inginerie, de exemplu. E drept
că s-a ajuns să se dea teze de doctorat care interesează un număr
infim de specialişti şi care par, adesea, simple speculaţii,
exerciţii de creativitate sau erudiţie găunoasă şi lipsită de
semnificaţie. Aşa că nevoia unei schimbări de paradigmă pare
stringentă.
Aşa să fie? E atît de rău că
se dau teze de doctorat care par doar exerciţii sofisticate, jocuri
gratuite? Nu dovedesc şi ele capacitate creatoare, erudiţie? Nu
ştim oare de mult că jocul stimulează creativitatea? Cercetarea nu
poate fi normată, nici îngrădită prin ucaz, cercetătorilor
nu li se pot cere rezultate ritmic – mă rog, se poate face şi
asta, dar efectele sînt dezastruoase. E mult mai profitabil să
lăsăm fiecare domeniu să se dezvolte organic, acceptînd
pierderi dinainte asumate.
Formăm profesori proşti pentru
gimnaziu şi liceu? Da, dar formăm şi profesori buni. Puţini,
acum, însă depinde de schimbări imponderabile să producem
mai mulţi. Depinde de mici ajustări de programă, de aducerea în
departamente a mai multor cadre didactice bune (adică exact ce-şi
propunea reforma de la care am pornit), de un dozaj mai bun al
cunoştinţelor de psihopedagogie între cele de specialitate,
de nişte salarii mai omeneşti oferite profesorilor de toate
gradele. Depinde şi de formaţia pe care o capătă elevii în
gimnaziu şi liceu (da, e un cerc vicios care trebuie rupt; probabil
că cel mai simplu e să-l rupem în zona universităţii). În
plus, de multă vreme deja, facultăţile de Matematică şi, în
general, universităţile nu mai produc cu precădere profesori –
produc şi profesori, pe lîngă absolvenţi capabili să
lucreze în multe alte locuri. Sînt supradimensionate
universităţile în raport cu cerinţele pieţei? Da, dar nu e
vina lor, ci a pieţei şi a ministerelor, incapabile să prevadă
cîţi specialişti de un fel sau altul vor fi necesari într-un
interval de timp dat şi să aloce în consecinţă cifrele de
şcolarizare. Ce să fac? Eu, după ce că sînt reformist
conservator, n-am nici viziune. Şi nu cred că e nevoie de schimbări
de paradigmă programate. Dacă e să se schimbe, schimbarea se va
face de la sine, iar noi, la un moment dat, o vom constata. Sigur,
i-am putea netezi drumul – dar cine se încumetă s-o
ghicească, nu s-o definească? Şi-apoi, nu noi dictăm schimbările,
sîntem prea mici, asta e treaba celor mari, noi doar îi
urmăm. E condiţia firească a unei ţări mici, cu resurse
limitate. Marile descoperiri, dacă apar la noi, sînt
rezultatul unui fericit accident, nu efectul unei politici bine
gîndite.
Nu agreez soluţiile extreme. De
altfel, din cîte ştiu, cu excepţia momentului şaizecioptist,
care a modificat mai ales relaţiile sociale din universitate,
schimbări revoluţionare de paradigmă universitară n-au existat.
Şi sper să nici nu existe, măcar pentru că presupoziţia unei
revoluţii este existenţa unei soluţii simple pentru orice
problemă. M-aş mulţumi, deci, cu rolul de cîrpaci, de medic
curant. Să putem aduce în departament specialişti care să
asigure continuitatea în domeniile în care s-a lucrat
bine şi pînă acum, să mărim numărul de absolvenţi buni –
să continuăm, adică, să producem matematicieni; iar alţii să
continue să producă filologi, psihologi, chimişti, fizicieni. Să
lăsăm universitatea să facă exact ce ştie, ce a făcut şi pînă
acum, s-o ajutăm s-o facă un pic mai bine. Să contribuie la
descoperirea adevărului şi să formeze oameni cu gîndire
critică. E atîta nevoie de ei! Mi-ar fi de ajuns.
Mă sperie vizionarii. Credinţa mea e
că lucrurile bine făcute se adună treptat. Iar „viziunea“ se
conturează abia post festum, atunci cînd desenul din covor
devine vizibil şi evident pentru toţi. Măcar de-ar creşte numărul
celor care-şi fac bine, onest şi pe tăcute treaba, fără să vrea
să mute munţi din loc.