Ciudate vremuri! C’était un
temps déraisonnable, zice Aragon şi cîntă Léo
Férré. Aşa o fi fost întotdeauna? Am ajuns să
deschid televizorul numai pentru sport, muzică sau, rar, pentru
vreun film, pe un program fără reclame. Perioada petrecută în
Japonia, cu doar CNN şi BBC World disponibile în engleză,
mi-a fost de mare ajutor, m-a spălat un pic, dar nu îndeajuns.
Cum nu ţin minte numerele programelor pe care le caut, sînt
nevoit să le iau, de fiecare dată, la rînd, şi să trec
îngrozit prin vocile iritate, mahalageşti, răstite ale
comentatorilor noştri politici, prin vorba vulgară, agramată şi
stupidă a comentatorilor sportivi. Nu-l înţeleg pe profesorul
Marcus care are puterea să urmărească totul cu, încă, umor.
Dar îl invidiez pentru perla pe care a surprins-o acum o
săptămînă şi mai bine pe Realitatea: pe burtieră, a tot
defilat o ştire despre „casa matematicianului Babeş-Bolyai“,
care nu putea fi renovată din lipsă de fonduri. Profesorul Marcus
era scandalizat de nivelul la care a ajuns cultura generală a
realizatorilor TV. Uşor, uşor, îşi pierde şi domnia sa
umorul. Sîntem pe calea cea bună. Eu mi l-am cam pierdut. Din
ce în ce mai des regret, inavuabil, cenzura. Dar ce zic eu,
cenzura? I-aş ucide, i-aş strînge de gît. Cine le-a pus
pixul în mînă? Cine-i lasă în faţa microfonului?
Şi nu e vorba numai despre politică, societate, economie. „Aş
scoate în afara legii grupurile de lectură şi discuţiile
despre cărţi de pe Internet“, spune Amy Bellette, personajul lui
Philip Roth. La fel aş proceda cu forumurile de discuţii despre
filme.
M-a înspăimîntat
stupiditatea opiniilor despre Marţi, după Crăciun, suficienţa cu
care unul sau altul îşi dau cu părerea despre viaţă,
lejeritatea cu care se emit sentinţe definitive despre căsnicie,
despre adulter, despre dragoste. Ce să mai spun despre indecenţa cu
care e comentată acum viaţa lui Adrian Marino, a lui Oskar Pastior.
Cu ce drept? De ce ar avea orice marţafoi dreptul la opinie? Şi
mi-e ciudă că nu mă pot abţine să le citesc. Mi-e ciudă că, în
fiecare săptămînă, tot vreau să scriu despre orice altceva
în afară de politică – şi, de oriunde pornesc, tot aici
ajung. Au cîştigat. Dac-ar fi numai stupiditatea comentariilor
despre cărţi şi filme. Dar şi în ele, sau pornind de la
ele, transpar iritarea, nestăpînirea, transpar obsesiile care
ne macină. Se tot acumulează o cantitate de ură din ce în ce
mai greu controlabilă. Conştient sau nu, radiouri, televiziuni,
ziare o stimulează şi o canalizează. E doar o iluzie că o vor
putea îndigui şi arunca doar asupra „javrei ordinare“ de
preşedinte (aici se vede precaritatea bibliografiei protestatarilor:
altceva ar fi fost „javră mic-burgheză“...). Nimeni nu-şi mai
măsoară cuvintele, cei care, în direct, la oră de vîrf,
îl linşează verbal pe Băsescu nu realizează enormitatea
comparării lui cu Ceauşescu. Au uitat că mai mult de un banc
şoptit nu-şi permiteau pe-atunci. „Oximoron“ e, pentru ei, un
cuvînt necunoscut. De fapt, într-un singur mod e Băsescu
asemenea lui Ceauşescu: focalizează întreaga ură populară.
Cu atît mai dureroasă va fi trezirea, după ce va fi înlocuit.
Dar acumularea urii e un proces nelinear, la un moment dat poate
deveni impredictibil.
Ura asta, despre care vorbea, de mult
încă, Horia-Roman Patapievici (ale cărui articole din
Evenimentul zilei îmi lipsesc acum pentru că, indiferent dacă
eram sau nu de acord cu tezele lor, erau cam singurele oaze de
raţionalitate şi argumentaţie corectă din presa cotidiană), s-a
generalizat. Din nimic, se poate de-acum ajunge oriunde. Şi mai rău
este că ura crescîndă merge mînă în mînă
cu o creştere a entropiei sistemului, cu o diminuare a
raţionalităţii. Pare că marja de decizie raţională e din ce în
ce mai mică. Ce poţi să faci, raţional, cînd bugetul e
insuficient, cînd depinzi de bani împrumutaţi, cînd
prea puţini plătesc taxe faţă de cei care au de luat pensii, cînd
tendinţa asta nu pare să se inverseze nici în viitorul
apropiat, cînd măsurile pe care le-ai luat deja au adus cîte
ceva, dar nu suficient, la buget, dar au făcut ca oamenii să nu mai
aibă bani şi statul, principalul partener de afaceri al mediului
privat, să nu mai aibă nici el bani de investiţii, cînd
încerci, în acelaşi timp, să nu laşi inflaţia din
mînă, dar nici să creezi şomaj? Cum să faci ca, fără
bani, să meargă cît de cît şi sănătatea, şi
învăţămîntul, şi cercetarea? Cum le mai poţi cere
celor care-şi văd afacerile murind, celor care-şi văd salariul
scăzut indecent să fie raţionali? Cum le mai poţi cere să aibă
răbdare? Cum, ce să faci să nu te urască aceşti oameni? Ce
conţinut mai pot avea acum cuvinte precum „solidaritate“? Cu
cine anume? Nu pot transplanta aici situaţia pe care mi-o descriau
colegii japonezi. Statul lor e mult mai dator decît cel grec,
de exemplu; dar e dator populaţiei japoneze, prin împrumuturile
de stat pe care le tot emite, bond-uri, şi nimeni nu-şi imaginează
că japonezii, deşi conştienţi de corupţia politicienilor lor, ar
putea năvăli într-o zi la bănci cerîndu-şi banii
înapoi şi aruncînd totul în aer. Aşa ceva, în
Japonia, nu se va întîmpla. Ei, la noi, poate e mai
înţelept să se împrumute statul la FMI decît la
populaţie. De cîte ori încerc să pun lucrurile cap la
cap, să gîndesc aşezat şi să caut o soluţie – simplu
exerciţiu intelectual –, gîndul se sparie, mintea se
blochează, nu mai pricep nimic. Şi mă uit siderat, cu admiraţie
neţărmurită, invidios aproape, la cei, enorm de mulţi, care
pretind că totul e simplu, uşor de înţeles, că au soluţii
pe care şi le trîmbiţează, le scriu. Mulţi, prea mulţi
oameni deştepţi în ţara asta nenorocită! Îi urăsc,
mă, îi urăsc.