OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ura asta, despre care vorbea, de mult încă, Horia-Roman Patapievici (ale cărui articole din Evenimentul zilei îmi lipsesc acum pentru că, indiferent dacă eram sau nu de acord cu tezele lor, erau cam singurele oaze de raţionalitate şi argumentaţie corectă din presa cotidiană), s-a generalizat. Din nimic, se poate de-acum ajunge oriunde. Şi mai rău este că ura crescîndă merge mînă în mînă cu o creştere a entropiei sistemului, cu o diminuare a raţionalităţii. Pare că marja de decizie raţională e din ce în ce mai mică. Ce poţi să faci, raţional, cînd bugetul e insuficient, cînd depinzi de bani împrumutaţi, cînd prea puţini plătesc taxe faţă de cei care au de luat pensii, cînd tendinţa asta nu pare să se inverseze nici în viitorul apropiat, cînd măsurile pe care le-ai luat deja au adus cîte ceva, dar nu suficient, la buget, dar au făcut ca oamenii să nu mai aibă bani şi statul, principalul partener de afaceri al mediului privat, să nu mai aibă nici el bani de investiţii, cînd încerci, în acelaşi timp, să nu laşi inflaţia din mînă, dar nici să creezi şomaj? Cum să faci ca, fără bani, să meargă cît de cît şi sănătatea, şi învăţămîntul, şi cercetarea? Cum le mai poţi cere celor care-şi văd afacerile murind, celor care-şi văd salariul scăzut indecent să fie raţionali? Cum le mai poţi cere să aibă răbdare? Cum, ce să faci să nu te urască aceşti oameni? Ce conţinut mai pot avea acum cuvinte precum „solidaritate“? Cu cine anume? Nu pot transplanta aici situaţia pe care mi-o descriau colegii japonezi. Statul lor e mult mai dator decît cel grec, de exemplu; dar e dator populaţiei japoneze, prin împrumuturile de stat pe care le tot emite, bond-uri, şi nimeni nu-şi imaginează că japonezii, deşi conştienţi de corupţia politicienilor lor, ar putea năvăli într-o zi la bănci cerîndu-şi banii înapoi şi aruncînd totul în aer. Aşa ceva, în Japonia, nu se va întîmpla. Ei, la noi, poate e mai înţelept să se împrumute statul la FMI decît la populaţie. De cîte ori încerc să pun lucrurile cap la cap, să gîndesc aşezat şi să caut o soluţie – simplu exerciţiu intelectual –, gîndul se sparie, mintea se blochează, nu mai pricep nimic. Şi mă uit siderat, cu admiraţie neţărmurită, invidios aproape, la cei, enorm de mulţi, care pretind că totul e simplu, uşor de înţeles, că au soluţii pe care şi le trîmbiţează, le scriu. Mulţi, prea mulţi oameni deştepţi în ţara asta nenorocită! Îi urăsc, mă, îi urăsc.