OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toti cei care cunosc invatamintul universitar american au intilnit urmatorul paradox. Pregatirea la nivelul licentei (undergraduate) este, la ei, mult inferioara celei din Europa (ma refer la universitati obisnuite, nu la Les Grandes Ecoles franceze, la Oxford si alte citeva) mai ales celei din Europa de Est, americanii fiind obligati ca, in primul an macar, sa completeze, de fapt, liceul, luind si cursuri foarte elementare de cultura generala, nespecializate. Cu toate acestea, odata intrati in programele de master si doctorat (graduate), studentii americani recupereaza surprinzator de repede si ajung, multi dintre ei, sa faca teze foarte bune. Si nu e vorba numai despre universitati dintre primele zece, nu, chiar si universitatile mai slabe se descurca bine. E un fapt: in afara doctoranzilor asiatici sau din Europa de Est, chiar si studentii americani, scoliti acolo, ajung sa faca doctorate foarte bune.
Cum reusesc? Trebuie sa fie ceva mai mult decit excelenta dotare a laboratoarelor, bursele generoase si, in general, conditiile bune de lucru – care, insa, contribuie enorm la succes.

Cred ca ceea ce conteaza in primul rind este un mod complet diferit de al nostru de a concepe procesul de invatamint. La noi se cultiva, pagubos, exclusiv elita. in liceu, cine nu e olimpiadist n-are trecere. in facultate, la fel. Toata lumea e cu ochii pe cei sclipitori, care sigur vor face cariera in cercetare, chiar si fara mare ajutor. Studentii buni, muncitori, seriosi, dar care nu exceleaza, nu prea sint luati in seama. Mai mult, uneori sint pur si simplu inhibati de profesori peste masura de distanti. Cunosc deja multe cazuri de studenti priviti la noi de sus, pe care nici un profesor nu s-ar fi gindit sa-i opreasca la catedra, dar care, ajunsi la doctorat in America, au facut teze foarte bune, si-au gasit un domeniu in care lucreaza si sint respectati, au cariere onorabile – sigur, nu la universitati de top.

Studentul american obisnuit care vrea un doctorat in matematica nu a facut in licenta nici jumatate din cursurile pe care le face un student roman. Odata admis la doctorat, e obligat sa-si completeze instructia, ia cursuri mai avansate, dar la cultura pe care o are un student bun de la noi tot nu ajunge. in schimb, invata serios, adinc, un domeniu. Cum se poate? Foarte simplu: studentul american nu e inscris intr-o grupa de master de douazeci de oameni care iau, toti, aceleasi cursuri. El e in programul de master sau doctorat si ia ce cursuri ii recomanda conducatorul (are de acumulat un numar de credite), cursuri care se fac si cu patru oameni daca atiti doritori sint intr-un an. Si, foarte important, in cei patru sau cinci ani cit dureaza un doctorat, studentul traieste, practic, in universitate, nu are alta slujba, nu face cercetare doar in timpul liber.

Situatia de la noi pare fara iesire. Copiii cei mai buni, elitele atit de cultivate, pleaca pe capete, multi deja imediat dupa bacalaureat. Pleaca, dupa licenta, si cei seriosi, dar nu formidabili, si-si gasesc un drum in America. Slava Domnului, avem multi copii destepti, mai ramin si la noi. Vor unii sa faca cercetare. Dar bursa e mica, nu se poate trai din ea. Si merge doar trei ani, conform noului sistem (programul se poate prelungi, bursa nu prea). in plus, bursele sint putine. Asa ca, daca nu au familii bogate care sa-i sustina, doctoranzii sint obligati sa lucreze – in cazul matematicienilor, la firme de soft sau in scoli, licee. O fac si in semestrele de master, cind ar trebui sa studieze, si in timpul lucrului la teza. Cit timp ramine pentru cercetare unui profesor de liceu cu norma intreaga, care mai da si meditatii? De „locuit“ in universitate, nici nu se pune problema: nici noi n-avem decit birouri-hala, comune, unde sa mai plasam si studentii? Oricum, daca sint din provincie, vin sa discute cu indrumatorul cind pot si ei (drumurile costa), in nici un caz regulat. Si, oricum, mizeria atotcuprinzatoare, primitivismul care domneste inca in functionarea bibliotecilor (filialele din facultati) nu prea invita lumea sa adaste mult „la locul de munca“.

Altfel, totul e in regula. Aud ca stam bine, comisiile de stabilire a standardelor de calitate si de acreditare, ARACIP a i aai ARACIS, merg in plin, duduie; specialistii nostri participa la seminarii internationale despre calitate in invatamintul superior; ne mindrim ca acordul Bologna, nenorocirea aceea!, e ca si implementat (in timp ce Scotia, de exemplu, si universitati cu traditie din Europa il refuza in continuare si cauta orice chichita sa traga de timp, doar-doar s-o schimba ceva in bine); avem si Plan National de Cercetare-Dezvoltare Inovare pina in 2013, stim ce vrem si ce urmeaza sa facem. Al nostru-i viitorul. Vai de mama noastra!