OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nadar
Cind eram fotograf
Traducere de Gabriela Ciubuc,
Prefata de Mihai Oroveanu, Editura Compania, Bucuresti, 2001, 222 p., f.p.

Nadar, pe numele sau adevarat Felix-Gaspard Tournachon, romancier, caricaturist si pamfletar, artist boem al Parisului secolului XIX, republican anarhist, voluntar in Legiunea Poloneza, apoi agent secret in zona germana, publica in 1889 cartea Cind eram fotograf. Mai mult decit atit, Nadar isi propusese sa realizeze un proiect grandios numit Pantheonul Nadar, proiect care urma sa formeze un tablou litografic al portretelor oamenilor de cultura ai vremii sale.

Caricaturistul acestei intentii, din care autorul a realizat efectiv doar in jur de trei sute de imagini, se intilneste cu fotograful interesat in psihologia subiectului. Atit jurnal memorialistic, cit si album fotografic al moravurilor societatii contemporane, cartea de fata contine o adevarata „arta poetica“ a fotografiei, scriitorul-fotograf detinind o puternica constiinta a esteticii fotografice: convingerile autorului transpar din marturisirile acestuia in legatura cu artisticitatea autonoma a fotografiei.
Personalitatile celor portretizati prin tehnica fotografierii scripturale genereaza o panorama textuala largita inspre surprinderea mentalitatilor epocii. Satira si ironia scriitorului-plastician se ridica la o inalta tinuta prin finetea observatiilor, prin detaliul biografic-anecdotic si prin suculenta condimentata a descrierii de caractere si de situatii.

Prima marturisire a lui Nadar, Balzac si daghereotipul, surprinde culisele actiunilor publice ale unor personalitati precum Balzac, Gérard de Nerval si Théophile Gautier in confruntarea cu fotografia. Acestia isi asumau o atitudine ostil-declarata fata de fotografie, sub pretextul simulat al „confiscarii“ spectrelor corpului. Teoria sofisticata lansata de Balzac si preluata de „impecabilul Théo“ si de „blindul Gérard“ nu este decit manifestarea acelei persona a fiecaruia dintre cei trei, dupa cum ne lasa caricaturistul sa intelegem. Stilul autorului imbina sarcasmul cu bunul-simt, persiflarea cu seriozitatea, tonalitatea lejer-subiectiva cu aciditatea obiectiva, detasata, directetea cu aluzia, dezvaluirea cu sugerarea invaluita: „Teroarea lui Balzac in fata daghereotipului era oare sincera sau jucata? Daca era sincera, Balzac nu ar fi avut decit de cistigat pierzind, caci rotunjimile burtii lui – si nu numai – i-ar fi ingaduit sa-si risipeasca spectrele fara a le tine socoteala. In orice caz, aceasta nu l-a impiedicat sa se pozeze cel putin o data cu unicul daghereotip pe care l-am avut…“ (p. 14).
Urmatorul text al cartii, Gazebon razbunat, continua sa zugraveasca un „portret in culori“ al atmosferei epocii alaturi de grafii si desene vii. Nadar mixeaza tehnica fotografica a documentarismului evenimential cu stilul epistolar si cu dialogul animind naratiunea, autorul construind un discurs epic cu o voce narativa marcata subiectiv.

Amanuntul picant, jocul de lumini si umbre al prozatorului, paleta cromatica a memorialistului, toate aceste elemente aduc marturia talentului plastic al scriitorului-fotograf. Trimiterile autoreflexive poarta marca autoironiei, vocea autorului Nadar interferindu-se in vocea naratorului Nadar („Poti sa-ti pui streangul de git, Nadar!“). Totodata, cartea destainuie, pe parcursul biografizant, constituirea personajului numit Nadar in fictiunea propriului text:
„Si se facea ca eu eram Gazebon, da, nimeni altul decit Gazebon, Gazebon «Neghiobul»… Si ma vedeam in cafeneaua mea Grand-Théatre din Pau, asteptindu-l pe Nadar sa-mi trimita, de la Paris, portretul meu «in culori», obtinut «prin procedeul electric», si omorindu-mi timpul turnind cite un tap «celei mai alese societati si chiar… unui mare numar de englezi… asezat, daca este posibil, in sala mea de biliarde»!“ (p. 29).

Cartea memorialistica se constituie intr-un roman alcatuit din microromane ale culorii epocii care fixeaza aparatul de fotografiat pe prim-planuri si pe cadre generale prin procedeul clarobscurului. Destinul fotografic al lui Nadar cuprinde etape ale vietii artistice: Prima incercare de fotografie aerostatica, Parisul subteran. Prin catacombe si canale (Primele incercari de fotografie la lumina artificiala). Urmatoarele texte fac „istoria“ fotografiei prin demersul scriitorului de a contura portrete ale „precursorilor fotografiei“, „istorie“ estetica din care nu lipseste raportarea biografic-artistica la sine, in special la proiectarea Pantheonului Nadar.
Subiectivitatea memorialistica plastica generatoare de fictiune („Si-acum mi se taie rasuflarea, ca de fiecare data cind imi amintesc“), vocea auctoriala adesea ironica, uneori moralizatoare a mastilor sau sententioasa la adresa capriciilor umane („Tare ma tem ca miine o sa ne fie mult mai greu sa descoperim un om cinstit“), maiestria schitarii de portrete caricaturale si talentul fotografierii cu acuratete a detaliului creeaza trasaturile unei carti de arta si despre arta.