OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru cine va mai bate pendulul?
In locuinta austera din Stirbei-Voda, unde Geo Bogza se instalase dupa cutremurul din 1977, o singura mobila iesea in evidenta. Un pendul urias, de la podea pina aproape de tavanul garsonierei. S-ar fi zis ca fusese comandat la dimensiunile locatarului. Dar apartinea, evident, altei epoci. Intarsurile din esente diferite de lemn, intr-o asociere rafinata, tradau probabila origine englezeasca. Poate ca provenea, cumva, din vreo sursa vecina cu meridianul Greenwich. Impecabil, secunda cu secunda, somptuosul ornic marca ireversibila scurgere a timpului, supus nobilei servituti de a masura, sacadat, sorocul destinelor. Ciudatenia era ca, desi domina ambianta incit i se putea banui o functie tutelara, numai in imprejurari exceptionale isi dezvaluia rafinatul sau mecanism sonor. Cind stapinul credea nimerit sa-l programeze, declansa dangat de multiple clopote acordate intr-o gama grava, cu suave si indelungi reverberatii.
Nu oricind gasea cu cale Bogza sa ofere asemenea recitaluri si, implicit, sa deschida acces spre gratia trairilor, impartasite, pe masura fiecarei sensibilitati, din sacralitatea sedimentata prin negura vremilor.

Uneori, chiar reuniunea modestului grup, prezent in Stirbei-Voda la fiece 6 februarie pentru a aniversa inca un an adaugat la virsta amfitrionului, se petrecea fara ca pendulul sa-si faca auzit mesajul. Trebuia deosebita dispozitie sufleteasca, o cota inalta a sentimentului participarii la un ritual parafat de constiinta comuniunii launtrice. Datorita baremului sever, auditia avea loc, in plen, rar de tot. In schimb, fiecaruia dintre cei carora le acorda privilegiul prieteniei i-a ramas incrustata in memorie macar imprejurarea unei "gale" surpriza, in exclusivitate. Nu-mi revin nici acum din emotia transmisa de Bogza, ca ofranda in ziua casatoriei. A sunat telefonul, i-am recunoscut vocea (autoritara, cum nu se intimpla de obicei) solicitind scurt s-o aduc alaturi pe Daniela si, imediat, spatiul din preajma a prins a vibra de armonia clopotelor celeste. Nici o vorba in plus. Vorbea destul gestul in sine, ca de atitea ori cind tandretea coplesea firea, altminteri aspra, voit aratata de Bogza drept pavaza exterioara. Ce-a urmat e de poveste. Ani de zile, a conversat telefonic si a descusut-o pe sotia mea cu o meticuloasa aplicatie (poate de la atare insistenta, caracteristica manevra strategica si subtil mod de apropiere, pe care voia sa-si intemeieze eventuala "investitie" afectiva, i s-o fi tras si porecla Mahatma, inventata de Sorin Vieru ori soata lui). Intreba de starea parintilor, daca are frati, daca se "boieste" sau isi vopseste unghiile, unde isi face cumparaturile, cum se descurca la catedra, cit de zvapaiati elevi are, insa a refuzat, indaratnic, sa i-o prezint in carne si oase. "Lasa, doar sa mi-o inchipui!"

In oglinda retrovizoare
Urmele razboiului se mai vedeau peste tot, cind alte napaste pindeau tineretea noastra, inca elevi de liceu, in apropierea bacalaureatului. Pe fiecare ne framinta incertitudinea perspectivelor nesigure privitoare la profesia rivnita. Aveam nazuinti, ne faceam planuri, priveam realitatile prea putin incurajatoare, dar pe noi ne mina avintul juvenil sa cautam cu infrigurare propria stea polara.
Pentru mine, steaua polara s-a aratat cu totul pe neasteptate. Urmam cursurile intern, la un liceu din Curtea de Arges.

In vecinatate se afla Minastirea ctitorita de Neagoe Basarab, iar in curtea minastirii era un mic Palat de pe vremea primului nostru rege, Carol I, unde avea sa-si petreaca o parte a ultimilor sai ani Regina vaduva Elisabeta. Se stie ca era amatoare de arte, ii sustinea pe cei daruiti cu harul creatiei (Enescu) si cocheta cu literatura, publicind cind si cind poezii semnate Carmen Sylva. Palatul era inzestrat cu un Salon de muzica, dar avea si o biblioteca aprovizionata si dupa ce Augusta locatara trecuse in lumea umbrelor. Puteau fi gasite in rafturi mai ales cartile editate de Fundatiile Regale, de mare relevanta pentru anii ’30, cind editura inregistrase succese notabile sub conducerea profesorului Alexandru Rosetti. Palatul avea statut de muzeu si biblioteca intra in acelasi regim. Totusi, se mai ingaduiau exceptii de la regula. Eram coleg de clasa cu fiul administratorului general al Palatului. De aici, posibilitatea de a frecventa biblioteca, in afara programului de vizita pentru publicul de toata mina. A fost de ajuns sa marturisesc interes pentru anumite carti, ca sa mi se ingaduie sa consult ore intregi volumele care-mi faceau cu ochiul.

Ispita teribila s-a concentrat asupra unui op de proportii cum nu-mi fusese dat sa mai vad pina atunci. Avea marimea volumelor din Enciclopedie, nici n-ar fi incaput in ghiozdanul obisnuit de scolar. Pe coperta scria Istoria literaturii romane de la origini pina in 1941, sub numele autorului " G. Calinescu. N-aveam mintea suficient de coapta spre a pricepe totul, dar parcurgeam paginile intr-un fel de transa. Scriitori despre care stiam din manual prindeau viata, cum nu se intimplase la nici una dintre orele de romana. Si am avut dascali, cel putin temporar, implicati in miscarea literara a timpului: Mihail Ilovici, Gheorghe Cardas. Dar ei urmau indeaproape manualul lui Nedioglu, imbicsit de reguli gramaticale formulate arid, pedant chiar, de natura sa taie orice chef de lectura. Or, pe Calinescu nu te mai saturai sa-l citesti. Reconstituia fascinant viata scriitorilor si intra in materia operelor analizate cu o voluptate molipsitoare. Sa nu mai vorbim de fotografiile care populau paginile si il furau pe cititor, transportindu-l in ambianta epocilor trecute, familiarizindu-l cu mediul de formare si evolutie specific oricarei personalitati marcante din cuprinsul literaturii noastre. Azi asa, miine la fel, nici nu stiam cind trec orele cufundat in lectura, la masa unde ma instala intelegatorul administrator al bunurilor regale, domnul Umferdorben, descendent probabil din elvetienii mobilizati de Carol I pe linga sine, ca oameni capabili si de incredere. Abia asteptam, in cuprinsul saptaminii, momentele cind puteam sa ma sustrag programului scolar curent si sa alerg la "Calinescu al meu". Nici nu stiu cind am constatat ca, in ce priveste viitorul, pentru mine zarurile fusesera aruncate. Eram captiv in lumea literaturii.

Bagasera de seama colegii de clasa, ca si majoritatea dascalilor. Plutea in jur banuiala ca s-ar putea sa scriu poezii in secret, dupa ce se aflase ca incropeam firave recenzii pentru un ziar din Capitala. Adevarul e ca, in vacanta mare dintre clasele a VII-a si a VIII-a de liceu (cum ar fi, azi, a XI-a si a XII-a), mi-am luat inima-n dinti si am calcat pragul redactiei unui cotidian din Bucuresti, numit Natiunea, sub directoratul lui G. Calinescu, fireste in speranta de a-l zari, macar, pe cel care imi acaparase mintile, sufletul, toata fiinta in cautarea drumului de urmat. Nu l-am intilnit, desi oarecari insistente am depus. Din discutiile cu un redactor marinimos, am ajuns sa capat un mic spatiu la "pagina tineretului", pentru a comenta probleme specifice elevilor, cu preocuparile mele. Intiia dintre colaborarile convenite trata " cum altfel ? " despre constituirea unei biblioteci personale. Aplicam, cum ma pricepeam, invataturi trase din impozanta Istorie calinesciana. Mi se parea ca posed de-acum o "tehnica" de lectura si eram in masura a pricepe altfel cartile picate in mina. Revenit la scoala, am gasit intacta ocrotirea domnului Umferdorben. Aveam locul rezervat la un pupitru izolat, cu ingaduinta de a lua direct din raft unul sau mai multe volume, dupa preferinte.

Mi se infiripase curiozitatea de a cerceta un autor contemporan. Alesul avea sa fie, din pura intimplare, Geo Bogza. Una linga alta, in raft, doua carti ale sale mi-au confiscat privirile: Tari de piatra, de foc si de pamint si Cartea Oltului. Nu le-am citit, le-am devorat... Cu colegii, ajunsesem in pragul obsesiei, sa-i bat la cap numai si numai cu entuziasmul descoperirii prozei lui Geo Bogza. Zile la rind, saptamini in sir, i-am ametit si i-am determinat, ca o razbunare, sa ma inzestreze cu o porecla: Geo. Dar pentru mine va fi tocmai ce cautam. In actele civile, eram inscris cu numele de la botez, Constantin, cu care am semnat prizaritele colaborari la Natiunea (1947). Ceva ma incomoda si umblam dupa o solutie mai lapidara, un pseudonim concentrat, de impact. Am pus Geo linga Serban, mi-a sunat omogen si, dupa ezitari pasagere, asa am ramas. Una dintre incercarile de proba am facut-o cu o poezie de improvizatie, expediata personal lui G. Calinescu pentru pagina "litere si arte" a gazetei sale, unde a si aparut. Cred ca se chema Autobiografie. Versuri intr-o maniera voit prozaica, intentionat vaduvite de lirism confesiv, la limita discursivitatii reportericesti. Lui Geo Bogza aveam sa-i marturisesc tarasenia tirziu, mult dupa ce ajunsesem sa-i cuceresc afectiunea si sa ma numar printre putinii acceptati la orele de comuniune colocviala, intimpinati cu marinimie in garsoniera din Stirbei Voda, peste drum de Muzeul de Arta.

De veghe in... clanul literar
Colectia de fotografii, grupate de Ion Cucu, relevant, in O istorie literara a privirii, inglobeaza un instantaneu (la pagina 162), total diferit de multimea celorlalte imagini captate de ochiul magic in ambianta fastuoasa a "salonului cu oglinzi" de la Casa Scriitorilor. De asta data, nimic festiv. Asezat pe canapea, Geo Bogza asculta, pe ginduri, explicatii pe care i le detaliam, sub imperiul unor involburari amenintatoare la adresa redactiei Secolului 20. Din imediata apropiere, Stefan Augustin Doinas urmarea dialogul, intr-o stare reflexiv-mefienta. Facind parte, multi ani la rind, din consiliul redactional al revistei, Bogza s-a implicat ori de cite ori o criza se profila la orizont. S-au repetat situatiile cind simpla sa prezenta a cintarit semnificativ. Tacea, incruntat, si asta ajungea ca lucrurile sa nu o apuce bezmetic pe panta abuzurilor.

Primul dintre momentele acute s-a derulat in plin mandat detinut de George Macovescu la presedintia Uniunii Scriitorilor. Din senin, eram convocati pentru a ni se comunica subita decizie a "debarcarii" lui Dan Haulica din postul de redactor-sef. Era o cabala uneltita subteran si evident, responsabilul breslei nu-si ascundea plictiseala de a-i reveni sa scoata castanele din foc. Sosise flancat de Dumitru Ghise, din partea funestului Consiliu al Culturii Socialiste, ambii convinsi ca vor lichida scurt sarcina ingrata. De aceea, mai-mai sa le cada tavanul in cap la vederea lui Bogza. Spontan, Macovescu a schitat o uimire egala cu intentia de a-i sugera sa paraseasca de bunavoie adunarea, dar nu a indraznit sa-si duca pina la capat impulsul tipic oricarui obedient inalt functionar. Aceasta ezitare, sesizata prompt in asistenta, a incurajat reactia de impotrivire a redactorilor. Trimisii oficiali au tunat si fulgerat in zadar. Dupa ore de confruntare si contraziceri, s-au trezit in fata unei sfidatoare rezistente si a amenintarii cu demisia colectiva. Nici acuzatia de complot, nici deductiile insinuante pe seama precaritatii simtului nostru politic, fiindca majoritatea ignoram supusenia posesorilor disciplinati ai carnetului rosu, n-au produs efectul scontat de intimidare. Situatie scandaloasa dupa toate regulile regimului, inca mai intolerabila daca neasteptata opozitie scapa de sub control si zvonul ar fi razbatut dincolo de zidurile Casei Monteoru-Catargi. O judecata cu capul pe umeri s-a impus, asa ca dupa deliberari in culise, excesul de zel al culturnicilor devenea, penibil, strunit.

Aceiasi inchizitori brutali s-au vazut nevoiti sa domoleasca tonul, sa abandoneze, la citeva zile distanta, vituperatiile ridicole, sa se prefaca a le uita, cel putin pina le va veni iar apa la moara. Cu lectia invatata mai demult, Geo Bogza prevenea, fara vehementa, dar ferm, ca vor fi cautate ocaziile de revansa. Si a prevazut perfect.
Tensiunile urmau sa atinga apogeul catre mijlocul anilor ’80. Inlocuitorul lui Macovescu suspendase dialogul cu redactorul-sef. Mai direct ori mai voalat, spera sa se poata debarasa cu totul de revista aflata constant in raspar cu asteptarile supraveghetorilor dogmatici. Tinut la curent, Bogza cauta media intre scepticism si un optimism temperat. Refuza incrucisarea bratelor dupa cum nu propovaduia aruncarea in gura haitei de lupi, cu ochii inchisi. Lupii ne cam incoltisera rau de tot in 1985, pe motivul flagrantului delict de a fi reprodus pe coperta o lucrare a lui Horia Bernea, din ciclul "coloanelor la Varatec", unde un cenzor vigilent acuza simboluri mistice. Numarul impricinat din Secolul 20 n-a avut liber la difuzare luni la rind. Pina ce o reputata institutie occidentala a decernat Secolului un trofeu de excelenta si, astfel, forurile autohtone au dispus suspendarea embargoului "ateist".

Aparenta incetare a cautarii de nod in papura a durat scurta vreme, dupa care s-a manevrat pentru gasirea altui pretext inchizitorial. Brusc, cineva a bagat de seama si a atras atentia asupra unor modificari in inscriptia de pe frontispiciul revistei. Intr-adevar, formula initiala fusese ameliorata, dar nu de ieri-alaltaieri, ci de o bucata buna de timp. La implinirea a douazeci de ani de la aparitie, redactia a convenit ca, dintr-un simplu magazin de "literatura universala", Secolul izbutise sa evolueze spre tipul superior al "revistei de sinteza", cu prestatii pluridisciplinare (literatura universala, arte, dialogul culturilor). De asta data, presiunea a luat forma hartuielilor administrative (intirzieri la plata drepturilor banesti, refuzul elementarului sprijin organizatoric, fluturarea belicoasa a spectrului sabiei lui Damocles, gata sa reteze toate capetele). Din cauza adversitatilor intretinute malefic, nu mai era nimeni in siguranta, poate cu exceptia lui Doinas, ocolit de animozitatea temporarului presedinte. Din menghina perfida ne-a scapat marea rasturnare din decembrie 1989. Cit de rapid am intreprinde bilantul experientelor, rezulta fara tagada ca veghea solidara a lui Geo Bogza se va fi detasat, oportun, intre factorii meniti sa indemne la conservarea demnitatii intelectuale.