OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„În ţara asta, trebuie să încetăm să furăm timp de doi ani.“

(Luis Barrionuevo, lider sindical, 1996)

Stăpîn al unui dezvoltat simţ autocritic, argentinianul se autoflagelează conştiincios, neratînd nici o ocazie de a spune că este arogant, ipocrit, mincinos şi leneş. Furia cu care se critică ia loc pe acelaşi scaun pe care entuziasmul autoelogiului îl foloseşte drept soclu. Naţionalist şi atent la orice nevoie de solidaritate, argentinianul se cufundă de bunăvoie în baia judecării ego-ului naţional. Îşi recunoaşte defectele, îşi contemplă viciile şi conchide amar: „Asta este ţara!“. Fatalismul acestor cuvinte acoperă, deseori, şi neputinţa în faţa nedreptăţii, a corupţiei şi a ineficienţei autorităţilor. Dar mai există ceva ce adună la un loc ipocrizia, minciuna şi lenea pe care le şi recunoaşte.

De aceea, uneori, viclenia unui vivo poate atrage, ad-hoc, un public indecis între dezaprobare şi ovaţii. Alteori, provoacă rîs sau uimire. După cum îşi imagina Luciano Carvajal, un tînăr inginer de telecomunicaţii, cu care comentam cutumele locale, o anumită scenă de viaţă s-ar desfăşura diferit în funcţie de locul geografic. Iată scena: într-o ţară europeană (nu contează care, căci, în mentalul colectiv argentinian, Europa este văzută ca un monolit socio-cultural), un turist îi cere instrucţiuni unui localnic. Acesta din urmă îi răspunde amabil, dar sec şi irelevant. În Buenos Aires, însă, specula Luciano, turistul ar avea parte de o reacţie copleşitoare: localnicul i-ar da explicaţii detaliate sau, dacă nu ar ştii răspunsul, l-ar întreba pe alt trecător. În oricare dintre versiuni, este foarte probabil ca argentinianul să îl însoţească, timp de cîteva minute pe turistul neştiutor, pînă la destinaţie. Uimit, turistul i-ar mulţumi călduros, dar, odată singur din nou, ar exclama: „Mi-a dispărut portofelul!“.

În iunie 1986, în Mexic avea loc o scenă lungă de cîteva secunde şi antologică pentru următoarele zeci de ani. Se desfăşura meciul de fotbal Argentina – Marea Britanie, în cadrul sferturilor de finală ale Cupei Mondiale. Diego Maradona aducea calificarea echipei sale, marcînd, cu mîna, un gol venerat şi îndelung contestat. Arbitrul l-a validat, spre revolta jucătorilor britanici, suporterii argentinieni l-au ovaţionat, iar Maradona declara, la finalul meciului, că îl marcase „în parte cu capul, în parte cu mîna lui Dumnezeu“. Din acea clipă, în Argentina şi în restul lumii, expresia „mîna lui Dumnezeu“ desemnează golul care a ajutat Argentina să cîştige, la meciul următor, Cupa mondială la fotbal. Despre „mîna lui Dumnezeu“ se discută şi astăzi, şi nici un argentinian nu poate uita că satisfacţia produsă de un simplu gol reflectă, în fapt, răzbunarea împotriva britanicilor, care, cu 4 ani înaintea acelui campionat, îi înfrînseseră pe argentinieni în Războiul din Malvine. În biografia sa, publicată în 2000, Diego Maradona mărturisea: „Acum pot, într-adevăr, să spun ce nu puteam spune atunci, ceea ce atunci am definit ca «mîna lui Dumnezeu»… Care mînă a lui Dumnezeu? A fost mîna lui Diego! Şi a fost ca şi cum le-aş fi furat portofelul englezilor…“.