OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

ON-LINE

 

Adulterul şi teama de urmările sale au dat naştere unui fenomen devenit parte din peisajul porteño: el telo. Anagramă a cuvîntului hotel, un telo este o clădire de o discreţie atît de vizibilă, încît cu greu o poţi defini ca ştearsă sau, dimpotrivă, ca ostentativă. Cum altfel să descrii o clădire ce pare hotel sau bloc de apartamente, în general fără ferestre (sau cu ferestre false), dar a cărei firmă plină de personalitate devine sugestivă, la căderea nopţii? Turistului ce îşi aminteşte că Buenos Aires este şi o capitală a plăcerilor îi rămîn puţine variante de ghicit. Este puţin probabil ca una dintre ele să fie cea corectă. Pentru că un telo nu poate fi uşor recunoscut în afara Argentinei (prima ţară sud-americană în care a apărut, acum mai bine de 50 de ani). El este hotelul în care, contra unui tarif cu ora, se consumă, departe de ştirea tuturor, cîte o relaţie secretă. Discret şi totuşi evident, un telo se încadrează în clasificarea de la 2 la 5 stele, precum un hotel obişnuit. De cele mai multe ori, este prevăzut cu o parcare construită strategic, din care perechea de clienţi poate ajunge direct în hol, evitînd orice expunere. Recepţionerul le oferă cheile unei camere, fără a cere nici un act de identitate, încasează tariful şi îi anunţă că dispun de o oră. Dacă cei doi decid să rămînă mai mult de o oră, vor achita tariful adecvat tot în acest moment. Discuţia şi tranzacţia se petrec elegant şi tacit. Cu cîteva minute înainte de expirarea timpului, în cameră se aude un semnal special, menit să îi smulgă pe clienţi din braţele pasiunii cronometrate; la scurt timp de la ieşirea acestora, o cameristă curăţă toate urmele amorului consumat şi pregăteşte locul pentru următoarea escapadă.

De-a lungul deceniilor, el telo a devenit o realitate indispensabilă şi, astăzi, una dintre referinţele vieţii în Capitală. Un film din 1963 reuneşte mai multe perechi (printre care şeful şi secretara, stăpînul şi servitoarea, prostituata şi clientul, dar şi cuplul căsătorit) în renumitul La Cigarra, unul dintre pionerii industriei de gen. Declicul acţiunii se produce atunci cînd toţi află că, într-o cameră, se găseşte, împreună cu o prostituată, un marinar bolnav de ciumă bubonică. Aceasta îi obligă la carantină imediată pe toţi clienţii localului. La Cigarra este şi astăzi unul dintre cele mai populare astfel de hoteluri de acest fel din Capitală. În total, Buenos Aires numără 176 de locaşuri ale iubirii clandestine. Conform legii, ele nu se pot construi la mai puţin de o sută de metri de şcoli şi biserici. Cele mai noi includ servicii de lux şi o specialitate determinată de capriciile actuale – camerele tematice (decorate în cele mai extravagante moduri) sau hotelurile în întregime tematice, cum ar fi cele cu pretenţii cosmopolite, în care fiecare cameră are numele unei ţări. Pentru aproximativ 50 de dolari, un cuplu poate petrece, de exemplu, o oră în Indonezia. Popularitatea acestor refugii ale dragostei şi ale sexului sugerează că industria de telos este o afacere de succes, lucru infirmat însă de Carlos Iglesias, patronul unui telo, cu care am stat de vorbă. În trecut, terenurile mari, necesare construirii unor astfel de hoteluri, erau foarte scumpe, iar cheltuielile prea mari pentru a fi amortizate – este primul argument invocat de Carlos. Azi, însă, acest obstacol a dispărut, în mod ironic, pentru că nu se mai eliberează licenţe pentru construirea de noi hoteluri.

 

Am admirat răbdarea cu care Carlos îmi explica de ce nu mai cunoaşte pe nimeni din afara „branşei noastre“ dispus să încerce să deschidă un telo. Cînd l-am intrebat cum îşi explică numărul mare al acestor hoteluri într-o societate catolică, în care avortul este ilegal, mi-a replicat energic: „Eu sînt catolic, nepracticant, şi mă opun ferm avortului“, adăugînd că, prin afacerea sa, nu încurajează prostituţia şi că patronul unui telo nu este intermediarul nici unei relaţii. Mi-a vorbit cu convingere, tot mai însufleţit pe măsură ce îi puneam întrebări, iar eu am intuit devotamentul unui om aflat de ani întregi pe terenul acestei profesiuni delicate. „Scopul afacerii noastre este să asigurăm cuplului un loc comod, curat şi plăcut, în care totul să fie pregătit pentru petrecerea unui moment de intimitate, departe de orice grijă.“ Despre hotelul său, ca „soluţie pentru o mulţime de probleme“, Carlos crede că este o invenţie normală, cu nimic deosebită de alt tip de servicii contemporane. Profilul clienţilor săi? L-a conturat imediat, cu aceeaşi naturaleţe: „este foarte variabil. E vorba de cuplul de iubiţi, fiecare din ei locuind cu părinţii şi neavînd un spaţiu pentru intimitate, cuplul căsătorit care nu poate face nimic, pentru că sînt copiii în apartament, celibatarul sau celibatara care nu vrea să aducă o persoană necunoscută acasă şi doamnele şi domnii căsătoriţi care au o aventură, o relaţie paralelă.“
Hotelurile industriei de plăceri sînt, uneori, martorele episoadelor jenante sau dramatice, dar realitatea lor nu pare să incomodeze. De ce ar surprinde ea într-o lume a iubirii tumultuoase?