OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O anecdotă deja clasică îl defineşte astfel pe argentinian: un italian cu nume spaniol care se crede englez. Ironia nu rezistă mai mult de cîteva clipe; argentinianul mediu are, în mod cert, cel puţin unul dintre ascendentele menţionate de anecdota cu pretenţii de maximă. Melanjul etnic local anulează convingeri fabricate în mintea europeanului, care aşteaptă să cunoască o ţară populată exclusiv de oameni cu pielea închisă, descoperind, în schimb, că nu există o fotografie specifică de paşaport argentinian. Fizionomiile locale pot aparţine oricărui popor, iar în marile oraşe, influenţa sîngelui indian s-a plecat de mult în faţa metisajului european, alimentînd o mîndrie ce uneori se plimbă în vecinătatea aroganţei – argentinianul are certitudinea, susţinută chiar şi de educaţia şcolară, că este cel mai alb şi mai civilizat dintre sud-americani.

 

Dar cum se defineşte argentinianul în mijlocul argentinienilor? După aproape doi ani în mijlocul lor, am înţeles că poate cea mai intensă, mai autentică şi mai rezistentă coordonată a vieţii lor este tocmai simţul convieţuirii, al împărţirii locului, certitudinea apartenenţei la un popor care, de sub învelişul permanent tulburat de sărăcie, violenţă şi nedreptate, nu îşi permite să ia calea dezbinării. Această marcă identitară se reflectă, în primul rînd, în manierele impecabile, a căror defilare nu are nimic din rigiditatea britanică sau amabila răceală australiană. Este unul dintre nenumăratele paradoxuri ale structurii acestor oameni – sînt politicoşi pînă la extremă, dar convingători, excesiv de prietenoşi, dar autentici, şi însoţiţi de un zîmbet care îl provoacă, în spontaneitatea lui, pe cel al interlocutorului. Unei astfel de atitudini nu îi poţi răspunde fals şi protocolar, căci îţi lipseşte pînă şi timpul de a o face. Nu poţi apuca arma respingerii în faţa cuceririi totale. Invitat să parcurgi traseul ludic al unei priviri, al unui zîmbet sau al unui dialog, trăieşti momentul umanităţii departe de umbra ostentaţiei şi grimasa bunăvoinţei forţate.

 

Vorbitorului de spaniolă primele clipe în Argentina îi dezvăluie o lume puţin preocupată de protocol – oamenii se tutuiesc, într-o completă şi entuziastă abandonare a termenului „dumneavoastră“. Utilizat doar cu referire la persoane în vîrstă sau cu titluri importante, „dumneavoastră“ aproape a dispărut din vocabularul ultimilor 10-15 ani. În metrou, în magazin, pe stradă, la teatru, oamenii trăiesc candoarea lui „vos“ (pronume exclusiv local, echivalentul lui „tu“ din spaniola iberică) cu certitudinea cu care îşi savurează apartenenţa biologică la propria familie. Există aici ceva de film italian, cu exuberanţa siciliană a sărăciei tradiţionale din cartierul extins, care îi adună pe toţi, dărîmînd ziduri şi inhibiţii sociale. Familiaritatea comportamentului social argentinian este, indubitabil, una dintre mărcile moştenirii imigraţionale. Aduşi din îndepărtata Europă de vapoare nerăbdătoare şi speranţe ingenue, strămoşii argentinienilor de azi se găseau în faţa lumii noi şi a patriei care aştepta, provocator, să fie construită. O ţară nouă, Argentina îşi datorează existenţa şi identitatea imigranţilor ce nu au încetat să sosească din anii 1870-1880 şi pînă în ultimele decenii. Covîrşitorul proiect presupunea o solidaritate străină de discriminări şi diferenţe, trăsătură ce s-a menţinut şi reflectat pe tot parcursul istoriei contemporane tensionate a ţării. Astăzi, oamenii acestui loc se salută invariabil cu: „Ce faci/cum îţi merge/ce mai e nou în viaţa ta?“, tot atîtea formule amabile fixe, dar cordiale, de a-şi manifesta familiaritatea cu cei cunoscuţi, dar şi cu cei întîlniţi pentru prima dată. Iar dincolo de acest cod acceptat cu bonomie, spiritul convieţuirii se citeşte, mai mult decît în alte culturi latino-americane, în abundenţa de termeni afectuoşi pe care doar subtilitatea, umorul şi ludicitatea societăţii care i-au produs îi pot decripta. Imposibil de tradus literal, căci ar provoca uimire, ironie sau confuzie, termenii de alint pe care argentinianul mediu, de la proletar la clasa mijlocie, îi foloseşte în dialogurile curente cu familia, amicii, cunoscuţii şi necunoscuţii reamintesc că, în diversitatea ei etnică, Argentina este mai omogenă şi mai mîndră de cultura ei coagulantă decît multe alte culturi ale zonei.

 

La origine pur descriptivi, termeni precum „grasul“, „negrul“, „chelul“, „slabul“, „nebunul“, cu variantele lor feminine, îndulcesc, în plasticitatea lor comică sau teatrală, adresarea informală, cu o candoare copilărească aparent neadecvată contextului. Dar partea nelipsită a oricărui salut argentinian este sărutul pe obrazul drept. Familie, amici, colegi, cunoscuţi, şefi şi subalterni, pacienţi şi doctori, avocaţi şi clienţi (contextul devine irelevant) se salută astfel, într-o pornire naturală care nu lasă timp şi loc ezitării sau jenei. De altfel, absenţa clasicului sărut s-ar citi drept lipsă de respect, de maniere sau ca mesaj direct de respingere. Atipică, această ultimă atitudine îl contrariază pe argentinian, educat să îşi reprime pornirile de antipatie, de furie sau de ofensivă transparentă. Pentru aceasta, el are permanent la îndemînă ironia, o fîntînă infinită de remarci, pe cît de acide, pe atît de comice.

 

Căci, atunci cînd politeţea formală nu apare pentru a da curs convenţiilor evocate, este pentru că, inevitabilă şi iminentă, se naşte gluma. Umorul argentinian a ratat drumul către succesul mondial, pentru că l-au depăşit, energic, cel evreiesc şi cel italian. Însă el şi-a găsit dulcea răzbunare – s-a întrupat din cele două şi a invitat contribuţia celorlalte culturi care formează această societate. Rîsul este parte din structura culturală, cvasibiologică a argentinianului. Spontaneitatea lui, intensitatea cu care irupe în mijlocul celui mai neaşteptat context, nonşalanţa cu care arată că nu are nevoie de context şi adîncile sale rădăcini ludice dizolvă anxietăţi şi nesiguranţe, la fel cum reamintesc fraternitatea cu ceilalţi – memoria trecutului de imigranţi şi de părtaşi la marele proiect identitar. Teatralitatea umorului local, născută dintr-o prolifică imaginaţie, împrumută din prospeţimea umorului italian, ironic şi neiertător şi, pe culmile sale de-a dreptul artistice, evocă perfecţiunea improvizată a commediei dell’arte. Iar atunci cînd surprinde, cînd epatează, cînd provoacă secunde sau chiar minute lungi de confuzie şi reflecţie, atunci cînd, aparent, nu îşi are locul în dialog, pentru că, pur şi simplu, triumfă în subtilitate, umorul argentinian îşi trăieşte clipa de glorie – este farmecul inefabil al umorului evreiesc.