Spre deosebire de umorul naiv, relaxat
şi candid al brazilienilor, maeştri ai unui cult al optimismului cu
orice preţ, argentinienii, ca autoproclamaţi europeni ai
Sud-Americii, recurg la subtilitate şi rafinament atunci cînd
se amuză şi îi amuză pe cei din jur. Zîmbetul
politicos, străin de răceli convenţionale rigide, cu care
argentinienii se salută, se poate transforma rapid în hohote
de rîs, pe măsură ce dansul glumei se desfăşoară, lent sau
alert, către final. Însă lipsa de formalitate a acestei
atitudini nu urmează cursul directeţii brute, ci, în
coexistenţă cu manierele mereu impecabile, ea stabileşte
apropierea dintre vorbitori, dincolo de bariere sociale şi reţineri.
Gluma argentiniană destinde mai mult decît comicul altor
culturi, pentru că imprimă un echilibru între persoana care
invită la rîs şi interlocutorul său, spectator care,
surprins de noutate, reuşeşte, rapid, să decripteze mesajul, să-l
împărtăşească şi să se amuze de el. În acest punct,
spectatorul intră, timid şi pasager, în intimitatea celui
care l-a făcut să rîdă, iar dialogul, conexiunea şi
înţelegerea reciprocă îşi găsesc locul, la fel de
spontan precum însuşi comentariul care le-a creat. Cîte
o remarcă produsă neaşteptat într-un magazin din Buenos
Aires se poate naşte din subtilităţi neadecvate contextului
prozaic, de exemplu, în mijlocul unei scene în care
vînzătorul îi întinde cumpărătorului punga cu
alimente. O clipă doar, şi apare unda comică, variind de la glumă
rafinată la aforism spontan, urmată de rîsetele celor din jur
şi, negreşit, de o replică la fel de inteligentă, naturală
precum o clipire. Uneori, senzaţia că gluma este inevitabilă dă
fiinţă însuşi dialogului – argentinienii par să înceapă
discuţia doar pentru a avea ocazia să rîdă. Se intuieşte,
deseori, adierea regizorală a ceea ce se numeşte spiritul comic
argentinian. Este explozia de comentarii înţelepte, ironie
tăioasă, imaginaţie copleşitoare şi rîset nestăvilit,
care au dăruit lumii comedii perfecte, pe care doar soarta
nebinevoitoare a Argentinei le-a ţinut departe de reputaţia
mondială.
În mijlocul unei stagnări a
metroului (fapt banal în Buenos Aires, încetinit de
permanente greve şi proteste sindicale), o doamnă aşezată lîngă
mine a comentat ironic cele 10 minute de aşteptare: „Să mai zică
cineva că metroul e cel mai rapid mijloc de transport!“.
Comentariul pasager nu detronează însă replica unui vînzător
de ziare, pe care îl întrebasem, sec, unde se află
„Independenţa“ – referire la bulevardul Independenţa
(Independencia). Replica a urmat sub formă de întrebare rapidă
şi curioasă: „Independenţa femeii sau a bărbatului?“.
Rîsetului meu, care deja anulase graba cu care mergeam în
căutarea adresei, vînzătorul i-a răspuns cu o lungă
reflecţie ad-hoc asupra dragostei, a vieţii de familie şi a altor
chestiuni existenţiale, comentariu încheiat cu un zîmbet
critic, îndreptat către pînza cu care ştergea chioşcul
de ziare. Mi-a explicat că îl înlocuia temporar pe fiul
său, care, însă, întîrzia dincolo de ora
stabilită. Realitatea l-a făcut să conchidă: „Băiatul meu
trebuie să fie ocupat acum. Nu ştiu cum de a ieşit aşa afemeiat!
Îţi vine să crezi?“.
Resemnaţi spectatori ai străzii,
vînzătorii de ziare ascund sfaturi, comentarii, opinii şi, în
Buenos Aires, un potenţial de glumă mereu demonstrabil. Cu altă
ocazie, îl întrebasem pe unul dintre ei de ce cartea
liniilor de autobuz era atît de scumpă, la chioşcul lui.
Înainte încă de a-mi termina întrebarea, mi-a
răspuns, cu promptitudinea actorului care şi-a învăţat
replica de comedie italiană: „Pentru că şi eu trebuie să
trăiesc. Eu am trei neveste!“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters