OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Cei 4 gauchos, care au intrat în restaurantul în care îmi luam o cină tipică, priveau în jur cu o nedumerire cuviincioasă. Se retrăseseră, obosiţi, după o zi petrecută la expoziţia Societăţii Rurale, şi aşteptau că grătarul să producă fripturile grase de vită ucisă în pampa. Aveau fizionomii italiene şi un calm adecvat, timiditatea omului aşezat într-un loc prea surprinzător şi încă nerevelat. Ezitam între o privire curioasă şi o atitudine nepăsătoare – nu voiam să inspectez turistic o imagine banală pentru imaginarul porteño. Am sucombat curiozităţii atunci cînd am observat că cei 4 reuşeau la fel de greu să îşi disimuleze interesul pentru lumea în care descinseseră, descoperind, pe rînd, fiecare mesean din restaurant. Unul din gauchos avea în jur de 11 ani, dar preluase, înţelept, din eleganţa severă a tovarăşilor săi adulţi. În poziţia corectă a spatelui se citea deja abilitatea călăreţului.

 

Hainele şi cizmele de piele, curăţate de murdăria de peste zi, aveau propria personalitate, trimiţîndu-mă cu gîndul la străzile inundate de magazine cu firme turistice – „Argentine Leather“ –, unde un gaucho nu ar intra niciodată. Într-unul dintre cartierele Capitalei, una dintre străzile cele mai renumite reuneşte exclusiv magazine cu produse de piele, la preţuri mult mai reduse decît cele turistice, într-un spectacol ameţitor al culorilor şi al texturilor. Cea mai veche industrie din Argentina, industria pielii, rămîne unul din sectoarele esenţiale ale ţării. Exporturile de piele de vacă datează din secolul al XVII-lea, iar la expoziţia universală de la Paris, din 1878, Argentina prezenta obiecte de tăbăcărie fină şi făcea cunoscute tehnicile folosite. Astăzi, imaginaţia artizanilor se prelungeşte în nenumărate produse şi în cele mai neaşteptate modele.

 

Covoare, perne-fantezie, brelocuri, huse, cuverturi, decoraţiuni pentru recipiente de mate – obiecte mari şi miniaturi timide, toate îmbrăcate în piele de vacă argentiniană, strălucind îndrăzneţ dintr-un galantar de cartier sau din vitrina unui magazin de duty free din aeroportul Ezeiza. Un alt deliciu turistic (rareori văzut în mîinile localnicilor) sînt portofelele cu păr de vacă, unele sugerînd, cu petele lor negre şi albe, apariţia ad-hoc a unei văcuţe imaginare. Dacă genţile şi poşetele de damă ale magazinelor din Buenos Aires pot stîrni invidia surorilor lor de peste ocean, industria argentiniană de pantofi de damă „compensează“ printr-o calitate slabă şi recorduri de rezistenţă redusă, departe de perfecţiunea pantofilor brazilieni, renumiţi în întreaga lume.

 

Dar cum coboară, de la înălţimea de rătăcitor prin pampa, în farfurie, vaca argentiniană? În galantarele măcelăriilor inundate de roşu, pulsează gloria solului fertil şi nostalgia gustului ierbii. Precum o pagină de Emile Zola, în al sau Ventre de Paris (acea victorie a mîncării ce invadează oraşul), bogăţia cu care se etalează, nonşalant, carnea roşie trezeşte curiozităţi şi pofte nesfîrşite. Un măcelar mi-a explicat, pe un ton doctoral, că gustul cărnii este atît de bun pentru că „vaca noastră nu doarme niciodată!“ Apoi şi-a justificat gluma, spunîndu-mi că vaca se naşte, creşte şi aleargă în deplină libertate, neîngrădită de ţarcuri şi hrănindu-se exclusiv cu furaje naturale. Această simplă explicaţie, şi nu alta, este cheia unui deliciu naţional, argentinienii neuitînd însă că vecinii lor, uruguayenii şi brazilienii îşi dispută faima de gauchos şi renumele celei mai bune cărni de vită.

 

După ce este sacrificată, vaca „se odihneşte“ în cîrlig, la rece, între o zi şi o săptămînă, fiind apoi transportată, în jumătăţi, către măcelării, sau deja tranşată, către supermarketuri. În locurile în care se vinde, carnea cunoaşte o desfăşurare cvasiartistică, nearătînd, totuşi, să fie tehnică – fiecare din porţiunile în care se decupează are un nume specific.