OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

ON-LINE

Există mii de versuri de tango, a căror poezie le rămîne străină celor care nu vorbesc spaniola sau celor care se lasă captivaţi de frumuseţea sfidătoare a dansului, uitînd să-i asculte muzica. Iniţial, doar bărbaţii interpretau şi, adeseori, dansau tango între ei. De-a lungul secolului al XX-lea, cîteva artiste de tango au ajuns celebre, dar, fără îndoială, vocile masculine rămîn emblematice şi respectă tradiţia. Sînt voci triste, melancolice, încărcate de o sentimentalitate care trădează mitul bărbatului argentinian. În Europa, cel puţin, acesta din urmă este perceput ca fiind dur, vanitos şi autoritar faţă de femeie. „Avem faimă de macho, dar, de fapt, sîntem slabi şi plîngem pe la colţuri“, îmi mărturisea un argentinian de 21 de ani. Opinia au împărtăşit-o bărbaţi de vîrste şi cu profiluri sociale diferite, cu care am discutat despre conceptul de masculinitate în societatea argentiniană. „Nu uita că în aproape toate cîntecele de tango, barbatul plînge după femeia fără inimă care l-a părăsit sau l-a înşelat“, mi-a fost dat să aud de multe ori. Tango-ul pare să fi mutat sensibilitatea masculină din locul său convenţional – ascuns şi dispreţuit – pe o scenă de unde îndeamnă la empatie şi reflecţie.
„Plîngi, plîngi, inimă, plîngi dacă ai de ce/ Căci nu e crimă ca un bărbat să plîngă din cauza unei femei“, spune un tango intitulat Angoasă, din 1933.  În Cumparsita, un tango antologic, Gardel se întreabă: „Cine ştie dacă tu ştii/ Că niciodată nu te-am uitat/ Dacă, întorcîndu-te spre trecutul tău,/ Îţi vei aminti de mine“.

Dar cum se desfăşoară raporturile dintre bărbaţi şi femei în Buenos Aires, încîntător tărîm al flirtului? Renumiţi pentru cavalerism, bărbaţii porteños par absolvenţi ai unei şcoli atemporale de maniere. Într-un ascensor aglomerat dintr-o clădire de birouri, în clipa dinaintea deschiderii uşilor, are loc, invariabil, un ritual previzibil: toţi bărbaţii se retrag în lateral, părînd să se evapore discret, pentru a le permite tuturor femeilor să păşească, netulburat, pe solul parterului. Protocolul se înfăptuieşte cînd în ascensor se află opt femei, ca şi atunci cînd se află una singură. Senzaţia pe care o are o femeie, înconjurată doar de bărbaţi, într-un ascensor din Buenos Aires, este de-a dreptul regală. M-am aflat, de nenumărate ori, în această situaţie privilegiată şi am trăit-o ca atare. Ştiam că atenţia acordată este firească, pentru că trăiam într-o societate preocupată de curtoazia tradiţională, atît de departe de America de Nord, mutilată de un feminism inadecvat. Fără ezitare, bărbaţii porteños se oferă să care bagajele femeilor, să le ajute să-şi îmbrace pardesiul, să le deschidă uşa oricărei clădiri, să le ridice obiectele scăpate din mîini, să le ajute să coboare din maşină sau autobuz, să le invite să se aşeze înaintea lor şi, spre uimirea multor europeni, să plătească integral nota de plată la restaurant, la o întîlnire, fără excepţie. Prilej de lungi analize şi discuţii pentru străinii aflaţi printre argentinieni, gentileţea adresată femeilor urmează drumul eleganţei. O face, nepăsătoare la trăsăturile unei epoci, la rîndul său nepăsătoare faţă de fragilitatea feminină, atît de ignorată sau incorect înfăţişată. În nici un caz, Argentina nu se poate defini prin anchilozare socială sau conservatorism rigid, dar ea şi-a păstrat exact acea cantitate ideală de vechi cutume care dăruiesc armonie oricărui loc. A rămas atentă la natura sa cosmopolită, ştiind să extragă din ea graţia, şi nu doar amărăciunile trecutului de imigranţi.

 

Mai mult, nu a părăsit nici o clipă conştiinţa unui anumit elitism, căruia i s-ar putea reproşa aroganţa, dar nicidecum lipsa de motive.
În această lume, unde codurile vechii lumi nu s-au transformat încă în fantasmă, cavalerismul s-a instalat confortabil şi fără stridenţe. Femeia porteña are nevoie de seducţia autentică sau mimată a barbatului porteño, aşa cum acestuia din urmă îi este necesară pornirea de cuceritor. Este un interschimb necesar ambilor actori ai unui spectacol liber să se nască oricînd. Reacţia femeii justifică rolul galant al barbatului – deşi independentă, autoritară şi cu o încredere în sine nedigerabilă pentru alte sud-americane, femeia porteña este intens definită de prezenţa masculină. Ea pluteşte printre amabilităţi, ştiind că, în societatea sa, arta seducţiei a produs o armă infailibilă – los piropos (complimentele). Somptuoase şi măgulitoare, ele sînt motorul relaţiilor de orice natură dintre bărbaţii şi femeile din Buenos Aires. Nici o femeie nu le crede, şi tocmai de aceea le adoră. Femeia porteña se hrăneşte din admiraţie, din priviri şi zîmbete curtenitoare, din umbra unei insinuări imaginate înainte ca ea să existe. Are nevoie de nelipsitele desfăşurări de piropos, pentru că ele îi potenţează feminitatea şi îi îmbogăţesc farmecul. După cum scrie Maitena, renumită artistă grafică locală (a cărei specializare sînt benzile desenate cu subiecte feminine), pentru o argentiniană, „cea mai teribilă insultă este să fie numită feministă“. Într-adevăr, mişcarea care a cucerit lumea, încăpăţînîndu-se să forţeze natura şi să ignore diferenţele care dau savoare vieţii, pare că refuză să se exprime, autentic, aici. Dar statutul social al femeii de aici nu trebuie, fatalmente, plasat în zone obscure sau puţin onorabile. Argentina rămîne societatea în care femeile au obţinut dreptul de a vota şi de a candida în politică în 1947, în care un grup de mame s-a reunit, în centrul Capitalei, pentru a înfrunta un regim militar atroce, în care văduva unui preşedinte i-a urmat acestuia la putere, în care o altă femeie politician a fost aleasă preşedinte şi în care numeroase femei se regăsesc în meserii imposibil de obţinut cu doar o generaţie în urmă. Mai mult, se spune şi se repetă că, în Argentina, femeia comandă, încurajată de misoginismul neconvingător şi, mai degrabă, simulat, descris mai sus. Întrebat, într-un interviu, daca se consideră misogin, un cunoscut deputat răspundea: „Nuuu. Sînt unul dintre cei care luptă cel mai mult pentru egalitatea dintre bărbat şi femeie, pentru că m-am săturat să fiu sub papuc“.

Protocolul de cucerire al bărbatului argentinian rareori ratează, dar succesul său se exprimă bizar, în moduri ce nu încetează să îi surprindă pe europeni. El se manifestă indiferent de context – un porteño îi poate spune cei mai convingători piropos unei colege de birou, fără a fi absolut deloc interesat de o relaţie amoroasă cu aceasta. O poate face zilnic, cu sîrguinţă şi artă, fără a trezi suspiciuni. El se comportă astfel, dintr-o deprindere culturală înrudită cu toate valorile ce îl definesc. Iar un porteño atras de o femeie nu va ceda nicicînd în faţa unui prim refuz. Departe de a-l descumpăni, aşa cum, foarte probabil, i s-ar întîmpla unui european, refuzul i-ar furniza curaj şi energie pentru următoarele zeci de tentative de a obţine reciprocitate sau măcar o primă ieşire in oraş.