Autor: 
Categoria: 
Potrivit sondajelor, azi, aproximativ 2 din 10
argentinieni simt apartenenţa la un partid politic. Situaţia reprezintă o
inversare a realităţii din 1983, anul revenirii la democraţie, cînd 8 din 10
persoane îşi declarau afilierea politică. În ciuda scăderii interesului,
spiritul polemic încă îi defineşte. Pe străzile din Buenos Aires auzi
comentarii despre ultimele evenimente politice, mai des decît auzi discuţii
despre fotbal. Santiago Seoane Cabral, analist politic, politolog şi profesor
universitar, mi-a explicat această tendinţă: „Argentinianului i se pare simplu
să opineze şi să ia poziţie faţă de actele politice, chiar dacă nu are nici cea
mai vagă idee despre ele. Una dintre explicaţii este că, în comparaţie cu
restul Americii Latine, Argentina a fost, din punct de vedere istoric, o ţară
cu un grad superior de educaţie. Accesul
la informaţie i-a făcut pe cetăţenii noştri mai critici şi mai activi“.
Dar stînga şi dreapta sînt, aici, aşezate într-o
confuzie unică. Se spune că argentinienii sînt nişte proletari care adoră să
trăiască burghez. Iar eşecurile succesive ale guvernelor şi o economie în
general dezastruoasă confirmă această imaturitate ideologică şi socială. O
excelentă sinteză a convingerilor politice din Argentina o face Enrique Pinti,
unul dintre cei mai renumiţi actori comici, într-un stand-up show din 1992.
Vorbind despre dreapta şi stînga în ţara sa, Pinti spune că, în anii ’50, dacă
socialiştii i-ar fi amintit de Trotsky şi de revoluţia permanentă, proletarul
ar fi răspuns: „Nu vreau să-mi împart bazinul de plastic din curte cu 50 de
amărîţi. Eu vreau să am piscina mea proprie şi personală. […] Mie nu-mi trebuie
afacerea asta numită comunism“. Gluma se sprijină pe o realitate evidentă –
este aproape imposibil să îi impui argentinianului un model pur socialist, căci
impunerea se află în răspăr cu natura sa iubitoare de confort. Pinti atrage
atenţia, pe un ton înţelept: „În nici o ţară din lume nu s-a încercat să se
facă vreo revoluţie comunistă, cu proletarul bine hrănit. Nu se poate. Pentru
că tu-i spui „mîine, revoluţie“, iar el îţi spune „am un grătar mîine, va trebui
să mă scuzaţi“.
În articolul intitulat „Profesiunea preşedinţilor
noştri“, publicat în cotidianul de opoziţie La
Nacion, economistul Orlando Ferreres face o listă a profesiunilor tuturor
preşedinţilor argentinieni, din 1810 (anul revoluţiei care a îndepărtat
viceregatul spaniol) pînă în prezent. Din 69 de preşedinţi, 30 au fost
militari, iar 28 – avocaţi. Şi mai interesant este de observat că, din 1983
încoace, toţi, fără excepţie, au fost avocaţi. „Prea mulţi militari şi avocaţi“,
conchide Ferreres, înainte de a se întreba: „A fost adecvată educaţia
preşedinţilor noştri?“. El afirmă că pregătirea incorectă sau chiar lipsa
totală de pregătire a liderilor ei se reflectă în relativul regres al ţării, cu
precădere în secolul al XX-lea. Articolul ar putea aminti de sloganul electoral
al fostului preşedinte Fernando de la Rúa: „Voi fi Medicul, voi fi Învăţătorul,
voi fi cel care dă un loc de muncă fiecărui argentinian“. La doi ani de la alegeri, De la Rúa se confrunta cu
grave proteste sociale provocate de criza economică şi renunţa la putere.
Sloganul lui De la Rúa a rămas în istorie, şi nu este
singur. E însoţit de zeci de citate din discursuri, comentarii, glume şi gafe
ale politicienilor, colecţionate de-a lungul secolului al XX-lea. Tradiţia s-a
păstrat şi în acest secol şi s-a îmbogăţit cu vorbe memorabile. Argentinienii
au un cult al citatelor din lumea politică. Rostite în timpul apariţiilor publice,
în descinderi electorale sau în timpul vizitelor oficiale, uneori dramatic,
alteori jucăuş, aceste cuvinte dezvăluie
faţa cea mai evidentă a argentinienilor – un popor polemic, vocal şi emoţional.
Există afirmaţii naive, cum ar fi „inflaţia este moartă“, pe care o făcea
vicepreşedintele Băncii Centrale, în 1980, începutul unui deceniu marcat de
frămîntări economice. S-au consemnat mărturisiri sincere, precum cea a lui
Bernardo Grinspun, ministru al Economiei în aceeaşi perioadă, care îi declara
unui jurnalist: „Băiete, dacă eu aş avea un program economic, nu aş fi
ministrul Economiei“. Acelaşi Grinspun este cunoscut şi astăzi, la zeci de ani
de la moarte, pentru nişte cuvinte extrem de informale, exprimate într-un cadru
formal. În mijlocul unei
discuţii aprinse cu reprezentantul FMI în Argentina, ministrul i-ar fi spus
acestuia: „Dacă vrei să-mi dau jos pantalonii, eu mi-i dau“. (Expresia înseamnă
a face orice ţi se cere, a fi servil şi chiar a te umili, cînd nu ai de ales.)
Imediat, Grinspun şi-ar fi îndeplinit promisiunea la propriu. Unii dintre
cunoscuţii săi neagă anecdota, dar ea se menţine printre primele pe lista de
vorbe celebre. În legătură cu rata infracţionalităţii, Federico Storani
declara, în calitate de ministru de Interne, acum cîţiva ani: „Avem multă
delincvenţă, pentru că tinerii se plictisesc“. José Luis Manzano, un alt ministru
de Interne, a rămas faimos pentru că, în perioada în care îşi exercita
mandatul, a mărturisit: „Eu fur pentru coroană“, sugerînd că era implicat în
acte de corupţie numai pentu a-l servi pe preşedintele Carlos Menem. Totuşi, în
timpul discursului de asumare din 1989, Menem se arătase necruţător: „Declar
corupţia delict de trădare a patriei“.
În 1993, Julia Maria Alsogaray, secretar de stat în Ministerul
Mediului, asigura: „În 1000 de zile, vom putea bea apă din Riachuelo“. Aflat în zona industrială din sudul Capitalei,
fluviul Riachuelo este locul în care, anual, se varsă mii de tone de dejecţii
de orice tip şi în care se găsesc carcase de maşini şi metale grele extrem de
toxice. La 17 ani de la promisiunea secretarului de stat, Riachuelo continuă sa
fie unul dintre cele mai poluate fluvii din lume. De altfel, Alsogaray (cunoscută şi pentru
episoade senzaţionaliste, dintre care apariţia pe coperta unei reviste, purtînd
doar o haină de blană) este, şi azi, evocată pentru incompetenţă. Din ciclul
promisiunilor ridicole, face parte şi angajamentul lui Adolfo Rodriguez Saá,
care, preluînd puterea în 2001, în plină criză economică, spunea: „Vom crea un
milion de posturi de muncă“. Lipsit
de susţinere politică, el îşi dădea demisia, după un mandat prezidenţial de o
săptămînă.
RSS Feed
Newsletters