OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

militare din perioada 1976-1983)

Vizavi de el, se află un şantier – o enormă groapă excavată. La sfîrşitul anilor ’70, în subsolul clădirii care se înălţa aici a funcţionat un centru clandestin de detenţie. Pe întreg teritoriul ţării, se cunosc 340 de astfel de centre – în fapt, lagăre de concentrare. Clădirea, care a fost demolată în 1979 şi deasupra căreia s-a construit o autopistă, se numea, la acea vreme, Club Atlético. Printre ruinele ei s-au găsit mii de obiecte ale deţinuţilor şi ale torţionarilor. Peste 1.500 de bărbaţi şi de femei au intrat, ca prizonieri, în acest loc, în timpul dictaturii militare. Cei mai mulţi dintre ei sînt încă dispăruţi.

Alejandro Andreassi Cieri, profesor de istorie contemporană la Universitatea Autonomă din Barcelona, oferă o definiţie acurată a regimului, parafrazîndu-i pe jurnaliştii argentinieni María Seoane şi Vicente Muleiro, autorii cărţii Dictatorul. Istoria secretă şi publică a lui Jorge Rafael Videla: „Scopul organizatorilor loviturii de stat din 1976 era crearea unei noi legalităţi, a unei noi scări de valori şi de norme sociale, care să reducă exterminarea disidentului politic la categoria de procedură politică de rutină [...]“. Într-adevăr, răpirile şi percheziţiile ilegale au început încă de pe 24 martie, iar victimele aparţineau tuturor categoriilor sociale – muncitori, studenţi, jurnalişti, sindicalişti, funcţionari. Orice persoană suspectată de legături cu mişcările de gherilă era o ţintă. Era desemnată, invariabil, cu termenul „subversiv“. În replică, principala organizaţie de stînga îşi continua atentatele cu bombă împotriva instituţiilor militare şi a angajaţilor săi, făcînd victime şi printre civili.

„Subversivii“ erau răpiţi din propriile locuinţe sau de pe stradă, erau legaţi la ochi şi duşi cu maşina la centre clandestine de detenţie. Fordul Falcon, de culoare verde. cu care se efectuau, în general, transporturile, este privit, pînă în ziua de azi, ca unul dintre simbolurile represiunii politice. Ajunşi la centre, erau deposedaţi de obiectele personale şi introduşi, treptat, într-o lume care le anula identitatea. Iată ce declară jurnalista Ana Maria Careaga, răpită în 1977, la vîrsta de 16 ani, şi deţinută în Club Atlético:

„Înăuntru se auzeau o casetă cu discursurile lui Hitler, difuzată la maximum, şi ţipetele şi rîsetele represorilor, care jucau cărţi. În lagărul de concentrare, se urmărea depersonalizarea prizonierilor, pierderea identităţii acestora. Acest lucru se realiza în diverse moduri. Faptul că un deţinut nu era strigat pe nume, ci devenea o literă şi un număr, pe care trebuia să le înveţe cu forţa, fiind luat la bătaie (în cazul meu, seria era k-04), avea legătură cu această pierdere a identităţii. În timp ce mă torturau, eu voiam să mor. În acea clipă, singurul lucru care ne putea scăpa de suferinţă era moartea. Deoarece nimeni nu ştia unde ne aflăm, ei decideau că aveau tot timpul din lume. Singura cale de a înceta să sufăr era să mor, pentru că nu ne-ar fi eliberat şi nici nu ne-ar fi lăsat să murim, pentru a putea continua să ne tortureze“.