Cealaltă marcă a represiunii militare era dispariţia
deţinuţilor. Unele cadavre erau arse şi înhumate în gropi comune. Despre soarta
lor nu se ştia nimic. Unele dintre familiile victimelor primeau, de la
autorităţi, informaţii confuze sau eronate, dar majoritatea nu afla nimic. Mai
exista o metodă de eliminare definitivă a deţinuţilor. Erau organizaţi în mici
grupuri, li se aplicau injecţii cu somnifer, erau transportaţi la unul dintre
aeroporturile Capitalei, urcaţi în avioane ale Marinei Militare, dezbrăcaţi
complet şi aruncaţi în estuarul fluviului Rio de la Plata sau în Oceanul
Atlantic. În cartea Zborul, jurnalistul argentinian Horacio Verbitsky redă un
lung interviu cu ofiţerul de marină Adolfo Scilingo, care a efectuat două
dintre aceste zboruri ale morţii. Cu mult calm şi stăpînire de sine, Scilingo
relatează experienţa, în faţa reportofonului, spunînd că operaţiunea era „ceva
ce trebuia făcut. […] Se îndeplinea şi era de la sine înţeles că era cea mai
bună cale, nu se discuta. Era ceva suprem, care se realiza pentru ţară.“
Operaţiunea a avut loc în fiecare miercuri, timp de doi ani. Celor 15 sau 20 de
deţinuţi, aleşi pentru fiecare zbor, li se spunea că urma să fie transferaţi la
un centru de detenţie din Patagonia şi că injecţia aplicată de medicul naval
era un vaccin impus de schimbarea climei. Scilingo îşi aminteşte că nici una
dintre victime nu bănuia adevărul şi este convins că ocultarea acestuia era, în
fapt, un act de caritate. Fostul ofiţer care, împreună cu colegii săi, a
transportat şi a aruncat în ocean 30 de oameni vii îl întreabă pe Verbitsky:
„Cine suferă mai mult, cel care ştie că va fi împuşcat sau cel care a murit
prin această metodă?“. Primul zbor, însă, l-a tulburat pe Scilingo, făcîndu-l
să aibă îndoieli asupra misiunii sale. Preotul militar cu care a discutat i-a
spulberat îndoielile – „îmi spunea că era o moarte creştină, pentru că nu
sufereau, pentru că nu era traumatică şi că trebuiau eliminaţi, că aşa e la
război“. Scilingo îi mărturiseşte lui Verbitsky că somnul îi devenise
imposibil, cu atît mai mult cu cît, într-unul dintre cele două zboruri, fusese
foarte aproape de a cădea el însuşi din avion. Între două consemnări ale
interviului, jurnalistul menţionează: „Cînd adormea, retrăia zborul. În timp ce
arunca trupuri goale pe uşa avionului, făcea un pas în aer şi cădea. În acea
zi, în 1977, un membru al echipajului reuşi să-l prindă. Dar, cînd adormea,
vidul îl devora“.
Represiunea, care urmărea dizolvarea oricărei disidenţe, nu
se oprea la „subversivi“. Uneori erau răpite familii întregi. În legătură cu un
astfel de caz, un ziar al epocii titra: „Subversivii erau două fetiţe de 4 ani
şi 6 luni şi un băieţel de 5 ani“. Ca mijloc de tortură psihologică, de multe
ori o persoană era supusă violenţei extreme sau ameninţată, în prezenţa
celorlalţi membri ai familiei. Copiii născuţi în centrele de detenţie erau
imediat înstrăinaţi de mame şi li se atribuia o identitate falsă, înainte de a
fi plasaţi spre adopţie în familii de militari sau care aveau legături cu
regimul. În alte cazuri, erau vînduţi sau abandonaţi în orfelinate. Se
estimează că peste 500 de copii au dispărut, cel puţin ca identitate autentică.
Filmul Istoria oficială, care, în 1986, a cîştigat Premiul Oscar pentru cel mai
bun film străin, relatează povestea unei profesoare de istorie care află, în
ultimii ani ai dictaturii militare, că fiica sa adoptivă ar putea fi copilul
unui cuplu de dispăruţi.
Mulţi argentinieni, printre care şi artişti, scriitori şi
jurnalişti, s-au exilat cu precădere în Spania, Franţa şi Mexic. Exilul, însă,
i-a dezbinat pe intelectualii rămaşi în ţară şi pe cei stabiliţi în
străinătate, implicaţi în campanii de denunţare a crimelor regimului.
Acuzaţiile de „trădători“ se ciocneau de acuzaţiile de „complici“, după cum
scrie jurnalistul Héctor Pavón, în articolul „Cei care au plecat şi cei care au
rămas“, din revista de cultură Ñ. Pavón adaugă: „Polemica dură care trecea
dincolo de sîrmele ghimpate militare nu a putut niciodată să anuleze
diferenţele atît de nocive“.
În 1977, mamele mai multor tineri dispăruţi se reuneau în
Plaza de Mazo, pentru a solicita dictatorului Videla informaţii despre aceştia.
Ca semn de recunoaştere tacită, decideau să poarte cîte o pînză albă, pe cap.
La sugestia uneia dintre ele, toate au convenit ca pînzele să fie, de fapt,
vechile scutece ale copiilor lor, pe care multe încă le păstrau. Mamele s-au
întîlnit din nou, la scurt timp, şi, foarte rapid, evenimentul s-a transformat
într-un marş de protest, organizat în fiecare joi după-amiază, în Plaza de
Mayo. Scutecele au fost înlocuite cu basmale adevărate, iar femeile au început
să poarte pancarte cu fotografiile şi numele copiilor lor dispăruţi. Săptămîni,
luni şi ani la rînd, au cerut dictatorului să le spună unde se află fiii şi
fiicele lor, răpiţi şi deţinuţi în mod ilegal. Unele dintre ele doreau să afle
informaţii şi despre nepoţii lor, născuţi în centre de detenţie sau răpiţi
împreună cu părinţii. Cîteva luni mai tîrziu, se înfiinţa Asociaţia Mamelor din
Plaza de Mayo. La fiecare întîlnire, femeile dădeau ocol pieţei, în semn de
protest. Într-un interviu acordat unei reviste locale, în 1983, una dintre
membrele Asociaţiei spunea cum s-a născut protocolul evocat de jurnalişti din
toată lumea:
„Ne întorceam, în fiecare săptămînă şîn Plaza de Mayoţ,
pentru a cere să aflăm noutăţi. Pînă cînd, într-o zi, poliţia ne-a spus că nu
puteam sta pe loc, pentru că era stare de asediu şi trebuia să circulăm. Ei au
fost cei care ne-au îndemnat să ne mişcăm. «Mergeţi cîte două, circulaţi!», ne
strigau poliţiştii. Ne luam de braţ şi începeam să mergem. De fiecare dată cînd
ajungeam în piaţă, ne puneam în mişcare, pentru ca poliţia să nu ne alunge“.
Pînă la instaurarea
dictaturii militare, multe dintre mamele reunite în Plaza de Mayo fuseseră
străine de lumea politică. Unele erau casnice, cu o educaţie minimă şi lipsite
de interes pentru chestiunile sociale, dar răpirea şi dispariţia copiilor lor
le-au determinat să devină activiste şi, după cum a demonstrat însăşi trecerea
anilor, protagonistele unei manifestaţii unice. Tot în 1977, se crea Asociaţia
Bunicilor din Plaza de Mayo, al cărei scop îl constituiau căutarea şi
identificarea copiilor „subversivilor“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters