OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În 1978, Argentina fusese desemnată gazda celei de a 11-a ediţii a Campionatului Mondial de Fotbal. Evenimentul îi furniza dictatorului Videla o metodă eficientă de propagandă pentru regimul său, tot mai criticat atît de către argentinienii exilaţi, cît şi de către organizaţiile internaţionale de drepturi ale omului. Astfel se punea în mişcare un mecanism meticulos elaborat. Obiectivul său – mascarea crimelor militarilor şi crearea imaginii unei ţări paşnice, în faţa numeroşilor străini şi a camerelor de televiziune. Se urmărea instalarea unui spirit de coeziune naţională – „25 de milioane de argentinieni vor juca la Mondial“, anunţa imnul oficial. Totuşi, între 1 şi 25 iunie 1978, mii de deţinuţi din centrele de detenţie nu au jucat la Campionatul Mondial. Pe fundalul euforiei naţionale, departe de stadioanele pline, mamele lor protestau în Plaza de Mayo, în prezenţa jurnaliştilor străini. „Sînteţi ultima noastră speranţă!“, le spuneau ele, plîngînd. Despre sinistra convieţuire a torturii cu sportul s-a scris mult în Argentina şi în afara ei. O contrareclamă franceză a epocii boicota astfel campionatul: „Nu fotbalului între lagărele de concentrare“. În tribune, junta militară ovaţiona echipa naţională, generalii apărînd, într-o ipostază rară, în haine civile. Arhitectul Adolfo Pérez Esquivel a fost eliberat dintr-un centru de detenţie, două zile după încheierea campionatului, graţie presiunii internaţionale. În 1980, el cîştiga Premiul Nobel pentru Pace. Mai tîrziu, avea să povestească: „În închisoare, deoarece şi gardienii ascultau partidele, transmisiunile prin radio ajungeau la noi prin difuzoare. Era ciudat, dar la strigătul «gol», gardienii se uneau cu noi, prizonierii.“

 

La mai puţin de un kilometru de stadionul unde se desfăşura finala Argentina-Olanda, se afla sediul ESMA (Şcoala Superioară de Mecanică a Marinei). Cel mai mare centru de detenţie al ţării, ESMA era numită „Auschwitz-ul argentinian“. După un meci plin de tensiune, selecţionata Argentinei cîştiga finala, aducînd primul titlu mondial din istoria fotbalului naţional. Videla însuşi înmîna trofeul căpitanului echipei. Întreaga ţară intrase în euforia a ceea ce propagandistic se numea „sărbătoarea tuturor“. În fapt, „sărbătoarea multora, dar niciodată a tuturor“, după cum s-a scris mulţi ani mai tîrziu. Unii torţionari şi-au obligat deţinuţii să îi însoţească pe străzile inundate de oameni fericiţi. Este cazul Gracielei Daleo, care se afla la ESMA de peste o jumătate de an. Împreună cu alţi deţinuţi, a fost urcată într-o maşină şi, pentru scurt timp, a respirat din nou aer proaspăt. La mult timp după acea noapte de euforie naţională, mărturisea: „Aveam o singură certitudine. Dacă încep să ţip că sînt unul dintre dispăruţi, nimeni nu mă va lua în seama.“

În decursul celor 25 de zile ale campionatului, în Argentina au dispărut aproximativ 100 de persoane. Sinistra potemkiniadă a costat 700 de milioane de dolari şi, încununată de victoria echipei naţionale, a reuşit să continue ocultarea crimelor regimului. La începutul acestui secol, amintirea Campionatului Mondial din 1978 încă le da fiori argentinienilor. Fotografii ale afişelor care parodiază titlul „Argentina ’78“, înlocuindu-l cu „Asasina ’78“, se găsesc, astăzi, printre primele evocări ale evenimentului. La fel, emblema lui, în care mingea de fotbal este fie mînjită cu sînge şi acoperită cu un beret militar, fie înlocuită cu un craniu uman.