Pe 30 octombrie 1983, avocatul Raúl Alfonsín, din partea
Uniunii Civice Radicale (de orientare social-democrată), era ales preşedintele
ţării. Argentina trăia finalul dictaturii şi revenirea la democraţie. De
altfel, Alfonsín (care a murit în 2009) a rămas cunoscut în istoria
contemporană ca „părintele democraţiei“. La cinci zile de la asumarea puterii,
el sancţiona două decrete prin care erau aduse în faţa instanţei atît
organizaţiile de gherilă de stînga, cît şi
prímele trei junte militare. În aceeaşi zi, dispunea crearea CONADEP
(Comisia Naţională pentru Dispariţia Persoanelor), formată din personalităţi
însărcinate să înregistreze cazurile de terorism care înspăimîntaseră o
întreagă ţară. Celebrul scriitor Ernesto Sábato a fost desemnat preşedinte al
Comisiei. Cercetările ei au relevat că există aproximativ 9.000 de cazuri de
dispăruţi, dar unele organizaţii de drepturi ale omului (printre care şi Mamele
din Plaza de Mayo) susţin că, în timpul dictaturii dintre 1976 şi 1983, în
Argentina au dispărut în jur de 30.000 de persoane. Această ultimă cifră este
cel mai frecvent propusă ca singura autentică. Raportul final al CONADEP,
înmînat preşedintelui de către Sábato, în 1984, se intitula Nunca Más
(Niciodată). Cunoscut şi sub numele de „Raportul Sábato“, el a fost transformat
într-o carte, iar titlul său a devenit, rapid, slogan.
Tot la ordinul noului preşedinte, se înfiinţa Banca
Naţională de Date Genetice, în care s-au colectat, de-a lungul anilor,
eşantioane de sînge ale rudelor dispăruţilor. Multe bunici ale copiilor
dispăruţi au lăsat acolo mostre de sînge, încurajînd tineri născuţi între
sfîrşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 să îşi compare datele genetice, la
cea mai mică îndoială legată de propria ascendenţă. Mostrele vor fi stocate
pînă în anul 2050. Pînă în februarie 2010, fuseseră identificaţi 101 tineri
dispăruţi.
În 1985, primele trei junte militare erau aduse în faţa
justiţiei, sub acuzaţia de violare masivă a drepturilor omului şi crime
împotriva umanităţii. Apărarea militarilor a susţinut că dictatura fusese
implicată într-un război împotriva subversiunii şi că faptele acesteia din urmă
au justificat toate acţiunile represive ale regimului. Dictatorul Jorge Videla
şi amiralul Emilio Massera au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă.
Anumiţi oficiali nu au fost condamnaţi, întrucît delictele
lor nu au putut fi demonstrate. Cinci ani mai tîrziu, preşedintele Carlos Menem
îi graţia pe Videla şi pe alţi foşti oficiali, invocînd dorinţa „închiderii
unui capitol întunecat din istoria naţională“. În 1998, însă, găsit vinovat de
răpirea de nou-născuţi, Videla a fost condamnat la închisoare din nou, dar la scurt
timp a fost plasat în arest la domiciliu, din cauza unor probleme de sănătate.
În 2006, graţierea acordată de Menem a fost declarată neconstituţională. În
2008, la ordinul unui judecător federal, Videla a fost transferat la un
penitenciar militar. Cu cinci ani înainte, tribunalul teritorial din Nürenberg
îi solicitase extrădarea în Germania, pentru responsabilitatea în cazul
uciderii unei cetăţene germane, aflate în Argentina, la sfîrşitul anilor ’70.
Solicitarea a fost abandonată din lipsă de probe.
Jurnaliştii María Seoane şi Vicente Muleiro îl descriu pe
Videla, personajul cărţii lor Dictatorul. Istoria secretă şi publică a lui
Jorge Rafael Videla, ca pe o persoană anostă şi săracă din punct de vedere
intelectual: „Este înconjurat de cuvinte măreţe, precum Dumnezeu, Patrie,
Familie şi Armată, cuvinte pe care nu le poate explica, pe care nu le poate
dezvolta. [...] Este un om de o mare mediocritate“. Celor doi jurnalişti le
este greu să înţeleagă cum „şuţn om atît de banal a putut duce la capăt sarcina
unui genocid“.
Într-un interviu consemnat în aceeaşi carte, Videla declara
că ar fi fost exclus ca regimul său să aleagă execuţiile ca mijloc de lichidare
a „subversivilor“, pentru că societatea argentiniană nu le-ar fi tolerat: „Nu
exista altă cale. Toţi am fost de acord cu aceasta. Iar cel care nu a fost de
acord a plecat. Să dăm publicităţii
locul unde se află rămăşiţele? Dar ce putem indica? Marea, Rio de la Plata,
şfluviulţ Riachuelo? La un moment dat, a apărut ideea publicării listelor. Dar
apoi s-a pus problema: dacă vor fi declaraţi morţi, imediat vor apărea
întrebările la care nu se poate răspunde: cine a omorît, unde, cum“.
Fotografiile dispăruţilor acoperă şi azi pancarte, afişe,
ziduri şi pereţi. Ele sînt efigia pe care familiile lor au plîns, cerînd
„Judecată şi pedeapsă“, unul dintre sloganurile cel mai des scrise şi scandate.
Forţa acestor oameni, care au murit şi nu şi-au găsit înmormîntarea după rituri
religioase, îngenunchează forţa imaginii unui om în viaţă. Este conştiinţa
profund argentiniană a trecutului. Într-adevăr, pentru acest popor, recuperarea
trecutului poate reclama orice sacrificiu. Desfăşurat şi astăzi, la peste 30 de
ani de la apariţie, marşul de protest al Mamelor din Plaza de Mayo a
supravieţuit regimului care l-a provocat. La fel şi ura faţă de „Procesul de
Reorganizare Naţională“, cea mai sîngeroasă cezură din istoria Argentinei.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters