OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din inima albă a obloanelor metalice, vegheate de coloanele subţiri de vilă romană, din plenitudinea unui roz elegant şi nostalgic, în ciudata, dar adecvata simbioză cu verdele acoperişului, ferestrele arcuite privesc către Plaza de Mayo. Casa Rosada îşi înalţă eleganţa simplă în estul acestui scuar, martorul istoriei de peste 400 de ani a oraşului, şi aminteşte că numele său, în traducere Casa Roz, se referă la o realitate surprinzătoare – la sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd începea construcţia, culorile reprezentative ale principalelor partide rivale erau roşu şi alb. Preşedintele epocii decidea ca rozul, amestecul celor două culori, să îmbrace Casa Rosada, sediul Guvernului. Era expresia unei unităţi naţionale, într-un stat mereu frămîntat de pasiuni politice latino-americane, cu intensităţi italiene. Acest edificiu-emblemă, pe care europeanul, supus miturilor fireşti, îl asociază cu imaginea Evei Perón, în timpul celebrului său discurs, este şi astăzi scena întîlnirilor de Cabinet şi ale preşedintei statului, dar şi locul unui muzeu care adună obiecte personale şi însemne de autoritate ale tuturor preşedinţilor argentinieni.

 

Cruţată, în ultimele două decenii, de violenţa extremă tipică Americii Latine, politica locală are savoarea unui spectacol de divertisment, umbrele ameninţătoare ale corupţiei, dinamica unui montagne russe şi tensiunea confruntărilor neaşteptate. Personajele care o populează străbat o vastă gamă socială şi, în acord cu pornirile socialiste, parte din moştenirea continentului, îşi proiectează dramatic imaginea în mijlocul poporului, definit de o disperată dependenţă de figura politică. Vindecată de suferinţa majorei crize economice declanşate în 2001, dar cu trauma sa imposibil de şters, Argentina a rămas în istorie ca singurul stat care a cunoscut cinci preşedinţi în zece zile. Evenimentele s-au derulat pe fondul haosului provocat de enorma datorie externă a statului, după patru ani de recesiune, avînd drept consecinţă restricţii instituite de ministrul Economiei asupra sumelor de bani pe care cetăţenii le puteau extrage din propriile conturi, precum şi masive reduceri salariale. În mijlocul protestelor violente şi al jafurilor disperate din supermarketuri, unul dintre preşedinţii ce se succedau vertiginos anunţa imposibilitatea achitării datoriei externe de 132 miliarde de dolari, către FMI. Recuperarea economică miraculoasă a următorilor ani, din timpul regimului lui Nestor Kirchner (membru al Partidului Justiţialist, aripa stîngă a curentului peronist), e un subiect prezent şi astăzi în dialogurile elogioase ale argentinienilor. Strategia lui a devenit ştirea care, încă din prima zi, a trecut furtunos graniţele ţării – lichidarea datoriei, printr-o singură plată anticipată. Argentina devenea, la scurt timp, studiu de caz pentru experţii internaţionali în economie.

 

Politica locală nu a cunoscut căderi în banal nici după momentul acestei refaceri. În 2007, succesorul lui Nestor Kirchner era soţia acestuia, Cristina Fernández de Kirchner, avocată, fost senator şi fostă membră a aceluiaşi Partid Justiţialist. Acest scenariu electoral tipic sud-american, în care profesionalismul neutru şi euforia populară se confundă pînă la veneraţie, coabitează, însă, cu o realitate contradictorie – 40% din locurile Parlamentului naţional sînt deţinute de femei. Prima preşedintă aleasă din istoria ţării, Cristina şi-a cîştigat rapid independenţa faţă de imaginea soţului său, deşi influenţa lui constantă şi puterea de decizie i-au transformat pe amîndoi în primul cuplu prezidenţial, un tandem din ce în ce mai detestat în urma măsurilor socialiste dezastruoase din ultimul an. Pseudonimul sub care sînt cunoscuţi, cu rezonanţă mafiotă şi vagi referiri la o dinastie invulnerabilă, pare desprins din titlul unei telenovele locale. Kirchner-ii sînt denumiţi „Los K“ şi, atunci cînd nu primesc ovaţiile poporului, sînt flagelaţi în efigie pe zidurile cu grafitti, care cer, direct şi nemilos: „Kirchner-ii la închisoare imediat!“.

 

Conştientă de inevitabila asociere cu imaginea Evei Perón, cea care a rămas în memoria colectivă drept protejata „dezgoliţilor“ şi icoana pe care, legănată de infantile speranţe stîngiste, clasa muncitoare şi-a fabricat-o în anii ’40-’50, Cristina Fernández de Kirchner îşi cultivă o apariţie impecabilă. De la splendoarea taioarelor scumpe şi a bijuteriilor de bun-gust, pînă la coafura perfectă şi ţinuta feminină, ansamblu alterat de o exagerată operaţie estetică a buzelor, care i-a atras porecla de „regina botox“, ea se produce în discursuri spontane şi pătimaşe, al căror mesaj dispare în mijlocul cuvintelor goale. Discursurile se desfăşoară, de multe ori, sub privirea tandră şi aprobatoare a soţului său, Nestor, care îşi aplaudă succesoarea cu fervoare, alături de membrii Cabinetului, în timp ce steagurile şi lozincile pro-guvernamentale se agită neobosit, cu entuziasmul susţinătorilor autentici şi energia celor plătiţi cu 100 de pesos (aproximativ 25 de dolari) pentru a asigura numărul de participanţi. Metoda, pe care intelectualii argentinieni, scandalizaţi, dar resemnaţi, o definesc drept tipică lumii a treia, speculează sărăcia profundă şi aşteptările unui popor crescut în inerţia convingerii că statul intervine activ şi nu îşi abandonează săracii. Cristina aparţine poporului, în mijlocul căruia coboară, la sfîrşitul fiecărui discurs, pentru a îmbrăţişa bătrîne înlăcrimate şi muncitori obosiţi. Ea se strecoară şi în afişele de un socialism scandalos, care înfăţişează succesul unui proiect urban sau economic oarecare, însoţit de naivul text: „Mulţumim, Cristina!“.

 

Conexiunea puternică dintre regim şi susţinătorii săi, precum şi familiaritatea şi imaginea accesibilă pe care politicienii locali le cultivă s-au reflectat, atingînd apogeul, în campania electorală parlamentară din acest an, într-un succes de televiziune. Principala atracţie pentru o mare parte a societăţii, indiferent de categorii sociale şi educaţie, era El Gran Cuñado („Cumnatul mai mare“, aluzie la „Fratele mai mare“, Big Brother). Spectacolul, difuzat de unul dintre principalele canale TV şi prezentat de cel mai renumit organizator de programe de divertisment, reunea candidaţii şi corespondenţii lor fictivi, actori care, sub machiajul sau măştile persuasive, îi imitau şi ironizau pe cei dintîi. Nici un candidat nu a scăpat caricaturizării, căci umorul argentinian este necruţător, precum matricea sa, umorul italian. El nu a ezitat să aşeze o actriţă în scaunul cu rotile, pentru a o „interpreta“ pe una dintre candidatele din opoziţie, imobilizată în urma unui accident de călărie. Politicienii şi corespondenţii lor discutau, glumeau, se ironizau, dansau şi se adresau votanţilor cu naturaleţea oricărui show de divertisment, încurajînd, în acelaşi timp, conştiinţa electorală, de mult frustrată. Un efect inutil, avînd în vedere că, în Argentina, mersul la vot este obligatoriu prin lege.