„Argentina este o ţară condamnată la succes.“
(Eduardo Duhalde, fost preşedinte
argentinian, martie 2002)
Un banc argentinian imaginează
următoarea scenă: doi argentinieni (de preferinţă porteños)
se pregătesc să sune la uşa unei case, undeva în Europa.
Înainte de a o face, unul dintre ei îl întreabă pe
celălalt:
„– Măi, le spunem că sîntem
argentinieni?“
„– Nu, măi, dă-i dracului!“
Ascultătorului străin de cultura
locală îi este imposibil să înţeleagă anecdota. Ea
poate fi prea subtilă chiar şi pentru un argentinian nepătruns de
conştiinţa celei mai viguroase mărci identitare locale –
aroganţa. Replica personajului redă o singură certitudine: dacă
europenii nu află că tocmai le-au intrat în casă doi
argentinieni, vor pierde binecuvîntarea unei prezenţe unice.
Cu alte cuvinte, aura pe care apartenenţa etnică le-o conferă
argentinienilor nu se va pogorî în locuinţa europeană.
Superbia argentiniană, desăvîrşită
în Buenos Aires, este asimilată ca parte a personalităţii
naţionale. Provincialul se recunoaşte umilit de vanitatea celui din
Capitală, străinul o admiră sau o critică, iar cel care şi-o
cultivă şi-o asumă pur şi simplu. Indiferent de mîinile
care o cuprind, trufia argentiniană se alimentează din realităţi
incontestabile şi ficţiuni fragile – elitismul sîngelui
european şi frumuseţea fizică ale argentinienilor se confruntă cu
convingerea că ei se numără printre cei mai buni. Sau, în
elogiul creat de reclama aniversară a unui cunoscut canal TV local,
„sîntem cel mai bun public din lume, avem cel mai lat
bulevard din lume, femeile cele mai frumoase, noi am cîştigat
un Premiu Nobel, noi am inventat bypass-ul“.
„Un popor cu vocaţie imperială“,
scria Ortega y Gasset despre argentinieni, în 1929, după una
dintre cele trei vizite în Argentina. Îndrăgostit de
Buenos Aires şi de femeile sale, filozoful spaniol scria eseul
Intimităţi, tulburătoare reflecţie despre „omul fluviului la
Plata“, descris drept „unul dintre cei mai înzestraţi care
există“. Pe omul acelei epoci, el îl caracterizează cu o
concizie împărtăşită de psihologii argentinieni ai
secolului nostru: „Sub nici o formă nu se poate eluda singura
definiţie riguroasă: argentinianul se place pe el însuşi“.
Ortega y Gasset adaugă, însă, că această pornire nu trebuie
identificată ca vanitate, căci lucrurile care ne plac nu sînt
neapărat cele mai bune. Mai mult, el crede că narcisismul este
„dimensiunea oricărui suflet sublim“, iar unicul reproş pe care
îl face argentinianului, de mînă cu regretul de
admirator, este următorul:
„Dar argentinianul este prea Narcis,
este Narcis de manieră radicală. Trăieşte absorbit de atenţia
pentru propria imagine. [...] Se priveşte, se priveşte neobosit.
Stă cu spatele la viaţă, fixîndu-şi privirea asupra himerei
sale personale. De aici, acea impresie pe care ne-o produce şi pe
care am exprima-o spunînd că la argentinian totul ne pare
accentuat [...] Rafinamentul vestimentar excesiv este consecinţa
acestei atenţii continue pentru propria persoană. [...] În
schimb, francezul şi germanul, care, din motive diferite, se
preocupă cel mai puţin de propria persoană, dedicîndu-se
altor lucruri, sînt cei care se îmbracă cel mai prost,
pe această planetă.“
Subiect al celor mai multe bancuri
despre argentinieni (inventate de vecinii sud-americani sau mirosind
a ironie locală), aroganţa poate fi percepută ca prelungire a
complexului de cvasieuropean, o nedesăvîrşire identitară pe
cît de elitizantă, pe atît de îngrijorătoare.
„Aceasta este o ţară europeană săracă, pe continentul greşit“,
îmi mărturisea şeful unui departament din cadrul unei
companii petroliere din Buenos Aires. Simţul apartenenţei naţionale
şi o pornire patriotică reflectată în sutele de steaguri
alb-bleu afişate cu ocazia numeroaselor sărbători naţionale par
să justifice predispoziţia către aroganţă. Corespondent al The
New York Times, în capitala argentiniană, Calvin Sims aruncă
o privire profesională asupra universului unui ego special:
„Argentinienii se mîndresc de mult cu propria aroganţă,
probabil ca formă de a îşi disimula propriile incertitudini
legate de adevărata lor identitate“. Horacio Ortega, istoric
social argentinian, citat de ziaristul american, susţine că:
„Argentina s-a aflat pe marginea măreţiei de multe ori, ca s-o
vadă de fiecare dată scăpîndu-i din mîini. Acest lucru
a avut un efect profund asupra psihicului naţional. Ştim că sîntem
capabili, dar nu ne ridicăm niciodată la înălţimea
potenţialului nostru. Şi aici intervine aroganţa“.
Manie a grandorii sau reacţie produsă
de o cultură care venerează succesul şi cu greu tolerează eşecul?
O cultură a cărei limbă a dat naştere replicii însoţite de
descumpănire şi jenă: „M-ai omorît!“. Astfel răspunde
un argentinian atunci cînd nu ştie răspunsul la o întrebare.
Dispreţuită, ignoranţa pare străină de etosul naţional. De
altfel, un studiu realizat în ultimii ani de o firmă locală
de consultanţă relevă că, la întrebarea „În cine
aveţi cea mai mare încredere?“, argentinienii îi
plasau pe primul loc pe medici, urmaţi de oameni de ştiinţă,
învăţători şi profesori universitari. Altă referinţă
lăudabilă – Argentina figurează pe lista Nobelului cu cinci
premii (trei obţinute în domeniul ştiinţei şi două pentru
pace), şi nu cu unul singur, aşa cum anunţa, modest, reclama TV
mai sus menţionată.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters