Un popor se
reflectă şi în arhitectura care îl înconjoară. Cupolele clădirilor din Buenos
Aires sfidează înălţimile, cu măreţia unor figuri aristocratice. Par să
ameninţe, în gloria lor neegalată, par să spună că sînt străine de lumea ce se
desfăşoară la zeci de metri sub ele. Par inaccesibile şi, totuşi, cu greu s-ar
putea spune că sînt reci şi autoritare. Splendoarea lor copleşeşte, provoacă
fiori, dar imprimă o senzaţie de adecvare şi de armonie. Există o coerenţă
arhitecturală, neîmpărtăşită de alte oraşe, mai puţin sigure de înfăţişarea lor
şi a celor care le umplu de viaţă. Capitala Argentinei nu se află printre
acestea din urmă; ea este un oraş plin de încredere în sine.
Şi invenţiile
locale sînt o sursă de mîndrie, dincolo de faptul că unii dintre inventatori au
fost imigranţi, şi nu nativi ai ţării. În cartea sa ADN. Harta genetică a
defectelor argentiniene, ziaristul şi scriitorul Jorge Lanata dedică un capitol
invenţiilor compatrioţilor săi. Inaugurat cu un motto acid, compus din trei
bancuri despre aroganţa argentiniană, capitolul demontează fascinaţia
naţionalistă din jurul fiecărei invenţii. Folosindu-se de documente, Lanata
afirmă, spre exemplu, că autobuzul (despre care orice argentinian ştie că a
fost inventat în Buenos Aires, în 1928) fusese deja creat la Los Angeles, cu 14
ani înainte. Sistemul dactiloscopic, oficial inventat de un argentinian în
1891, fusese precedat, încă din Asia antică, de variante mai primitive ale
marcării amprentelor digitale. Lista continuă necruţător cu informaţii care fie
reduc din entuziasm, fie ironizează cultul nemăsurat al patentelor ce au
schimbat lumea. Lanata aplică lovitura finală orgoliului naţional, scriind
despre cel mai lat bulevard din lume (celebrul 9 de Julio din Buenos Aires) şi
cel mai lat fluviu din lume (Rio de la Plata, aflat între Argentina şi
Uruguay):
„În cazul
următor, invenţia ar fi Argentina în sine. Nu depinde de iniţiativa noastră să
controlăm natura sau să ne mîndrim cu traiectul şi cu dimensiunile unui
bulevard, dar face parte din multitudinea de stereotipuri cu care încercăm să
umplem angoasantul vid pe care ni-l produce propria noastră imagine. Se
presupune, din vreun motiv ascuns, că dimensiunile păstrează, în cultura
noastră, o valoare fundamentală: parcă ne-am imagina că, avînd fluviul cel mai
lat sau cel mai lung, locuitorii ar trebui să corespundă acestuia şi că
pămîntul nostru ar fi tărîmul unor giganţi.“
Preocuparea de a
se înscrie într-un inventar al lucrurilor remarcabile, demne de antologii de
orice natură, este foarte porteña. De altfel, tango-ul, ritual estival al
străzilor capitalei, poate fi deseori admirat şi ca formă seducătoare de
exprimare a superbiei, cu teatralitatea flirtului său atît de sigur pe sine.
Este sfidare şi dispreţ simulat în eleganţa erotică a femeii provocate galant
de partenerul de dans. În limbajul familiar, unul dintre termenii de alint
pentru femei este„regină“. O femeie
frumoasă şi atrăgătoare sau impecabil de îngrijită este numită, în mod curent,
„zeiţă“. Un alt termen, un alt exces lingvistic, este adjectivul divino, -a.
Pare cel mai exagerat termen, dar recurenţa sa este remarcabilă – o persoană,
un obiect sau un loc pot fi divino/a, adjectiv traductibil prin „deosebit de
frumos“, „extraordinar“.
Însa aroganţa,
porteña, coabitează cu ironia, în special cu ironia la adresa primei trăsături.
„Nu sîntem aroganţi. Doar că sîntem cei mai buni, sîntem conştienţi de acest
lucru şi îl arătăm!“, glumea Adrian Cacciabue, un tînăr economist argentinian.
Adăuga însă, pe un ton serios, că, în timpul vacanţelor în străinătate, a trăit
numeroase episoade de jenă, ca martor al mîndriei exagerate a conaţionalilor
săi. Despre ei înşişi, ca turişti, argentinienii nu împart cuvinte de
apreciere, recunoscîndu-se ca lăudăroşi, capricioşi şi excesivi în orice (de la
cumpărături la critici şi comentarii). Uneori, disimulată, alteori, greu
detectabilă, mereu aleasă ca premisă a unei (auto)analize a argentinianului,
aroganţa rămîne una dintre principalele teme de discuţie ale poporului de lîngă
cel mai lat fluviu din lume.