OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

ON-LINE

 

Perseverenţa face parte din arsenalul masculin local. Argentinianul ştie că femeia de aici este o redută aproape imposibil de cucerit, se lamentează şi critică în consecinţă, dar se simte stimulat să îşi continue curtea imposibilă. Urmează toate etapele, se adaptează cuminte şi se supune unui tratat nescris, familiar atît lui, cît şi femeii dorite. Amîndoi se înscriu în jocul seducţiei, ce nu cunoaşte etnie şi cultură, dar care, aici, se prelungeşte în dualitatea respingere-acceptare – este amintirea îmbrăţişării amăgitoare din tango. La fel cum dansul-flirt se naşte dintr-o împlinire incertă, relaţia potenţială dintre un bărbat şi o femeie pare ameninţată din clipa în care începe. Promisiunea şi eşecul se însoţesc, dar primii paşi ai unei relaţii sînt diferiţi de paşii din tango. După cum îmi spunea Tato, un dansator de tango, în ritualul dansului „femeia nu ştie deloc ce va face bărbatul. De aceea se lasă purtată doar de îmbrăţişarea lui, ceea ce face ca dăruirea să fie absolută.“ Într-o relaţie ce stă să înceapă, însă, femeia argentiniană ştie ce va face bărbatul şi îşi amînă dăruirea pînă cînd acesta ajunge la confuzii exasperante. Ea flirtează (stăpîneşte metoda cochetăriei subtile, la fel de bine pe cît o stăpîneşte bărbatul pe cea a comentariilor îndrăzneţe), dar îşi dozează bunăvoinţa. Aşteaptă provocarea, pentru a-i da curs timp de o clipă, şi aici se intuieşte adierea teatrală din tango. În lecţia sa teoretică despre tango, Tato sublinia că femeia este cea care incită cel mai mult, iar bărbatul, în timp ce o ghidează, îi permite să-şi arate senzualitatea.

Orice femeie ştie că propria rezistenţă nu face decît să alimenteze dorinţa, dar femeia porteña, în special, pare să fi adus la perfecţiune arta refuzului strategic. Ea nu uită că, într-o lume în care se bucură de răsfăţ datorită statutului de fiinţă fragilă, deţine controlul şi poate dispune de un pretendent, printr-o privire aprobatoare sau un gest descurajant. Şi tocmai de un gest aparent descurajant depinde succesul său în a seduce. „Pentru a-l cuceri şi a-l păstra toată viaţa pe bărbatul dorit, femeia trebuie să-i dea în permanenţă senzaţia că o poate pierde oricînd!“ Este primul sfat legat de bărbaţii argentinieni, pe care mi l-a dat Rosana, o porteña a cărei apariţie strălucitoare sfida cei 51 de ani împliniţi şi pe cei 27 petrecuţi în căsnicie. Fin strateg modelat de experienţă, Rosana mi-a relatat numeroase povestiri în care victoria femeii s-a repurtat după aceeaşi reţetă: refuzul iniţial, cedarea tîrzie şi o indiferenţă simulată echilibrat, pe tot parcursul relaţiei.
„Vreau, dar nu vreau“ – astfel s-ar putea defini atitudinea femeii porteña, a cărei faimă a călătorit şi dincolo de ocean. Bărbaţii străini descoperă, în Buenos Aires, femei frumoase şi aparent disponibile, care fie îi resping categoric, fie nu le dau deloc atenţie. Căci, după o viaţă în care au ascultat cei mai spectaculoşi piropos, nimic din ce spune un bărbat nu le mai poate impresiona. Fără o iniţiere minimă în codurile sociale locale, bărbaţii străini eşuează şi îşi poartă uimirea pînă acasă, plasîndu-le pe argentiniene în categoria femeilor „complicate“.

 Ei nu ştiu ceea ce bărbaţii argentinieni au învăţat odată cu primele idile de adolescenţă – o porteña întotdeauna va spune nu atunci cînd, de fapt, ar vrea să spună da. Se spune despre ea că „încălzeşte ceainicul“. Expresie populară, ce face referire la ceainicul folosit la prepararea infuziei de mate, „a încălzi ceainicul“ descrie comportamentul capricios al femeii care îl instigă pe bărbat, îl încurajează nesperat, iar, în cele din urmă, îl refuză net. La fel cum apa pentru mate fierbe, anticipînd deliciul băuturii, femeia intră în jocul vertiginos al seducţiei, amăgindu-l pe bărbat cu promisiuni pe jumătate împlinite. Expresia erotico-gastronomică şi-a găsit locul în limbajul familiar al unui popor pentru care lichidul vieţii nu este cafeaua, ci eternul mate.
O singură noţiune este cheia acestei atitudini contradictorii – „isteria“ (histeria). Greu de tradus şi echivalat în multe limbi, „isteria“ se referă la înlănţuirea de atitudini şi gesturi contradictorii ale femeii aflate în faţa bărbatului care o curtează. Preluînd mult din tulburarea psihică cu acelaşi nume, fără a fi, însă, la fel de gravă, isteria este parte din fundamentul relaţiilor amoroase în Argentina. Cu timpul, a apărut şi verbul histeriquear (astăzi folosit frecvent), care s-ar putea traduce cu a cocheta, a flirta, fără nici o intenţie de a merge mai departe. În cluburile din Buenos Aires, este deja o tradiţie să observi spectacolul de cochetărie al femeilor (cu inevitabile victime în lanţ), urmat de plecarea lor neaşteptată şi de indignarea celor amăgiţi. Mulţi susţin că termenul „isterie“ se aplică pentru a descrie şi comportamentul bărbaţilor. Într-adevăr, frecvent confruntaţi cu respingerea metodică a femeilor, mulţi tind să dezvolte acelaşi comportament. Trec drept inaccesibili, indiferenţi şi capricioşi. Şi astfel, sub o baghetă regizorală uşor de recunoscut, scena relaţiilor de cuplu în Buenos Aires se încarcă de tensiune şi de nelinişti – o bună explicaţie pentru europenii ce nu reuşesc să înţeleagă potenţialul de dramatism amoros al tuturor telenovelelor argentiniene. Şi lungmetrajele locale includ, indiferent de natura lor, situaţii tipice de iubire complicată, iar personajul femeii isterice este aproape nelipsit din distribuţii.
În cartea sa Idiotul argentinian, scriitorul Mario Kostzer dedică un capitol „istericei idioate“, conaţională pe care o descrie astfel: „Arată şi nu vrea să arate, şi uneori o deranjează să fie privită, deşi a îmbrăcat-o [haina] ca să-i fie văzută şi ar deranja-o mult dacă nu i-ar fi văzută. [...] Personaj foarte răspîndit în ultimul timp pe tărîmurile noastre. Provocatoare şi nesigură. E capabilă să facă să crească temperatura şi, odată sosit momentul, asemenea unei găleţi mari cu apă rece, să spună nu“.