A scrie despre peronism este asemeni jocului cu o clepsidră.
În funcţie de poziţia în care te afli, acesta poate părea plin de promisiuni
împlinite sau vid cu dezamăgire. Un adevăr asupra căruia argentinienii nu se
contrazic este imposibilitatea de a îl plasa pe Juan Perón (supranumit
„părintele politic al ţării“) sub un semn de augur, clar determinat. Pasiunile
se dezlănţuie uşor şi se sting la fel, în Argentina. Dar patima ideologică a
secolului al XX-lea – peronismul – nu a dispărut niciodată, făcînd din el o
mişcare politică încă prezentă, la mai bine de 65 de ani de la creare.
„Există atît de multă iubire şi atît de multă ură în jurul
imaginii sale, încît nu poţi spune ce loc a ocupat şi ocupă Perón în mentalul
nostru“ – este una dintre replicile standard oferite de mulţi argentinieni, la
întrebarea: ce înseamnă peronismul? Dihotomia peronist-antiperonist nu a
încetat să răsune cu aceeaşi greutate ca atunci cînd desemna convingeri
provocatoare de schisme şi violenţă.
Născut în 1895, dintr-un tată cu origini italiene şi scoţiene
şi dintr-o mamă cu sînge spaniol, şi nativ sud-american, Juan Domingo Perón
începe cursurile şcolii militare la 16 ani şi apoi avansează, foarte rapid, în
rang. În 1938, este trimis în Europa ca observator militar şi urmăreşte cu
interes ascensiunea regimurilor fascist şi nazist. Se declară admirator al lui
Mussolini. Întors în ţară, este numit colonel şi creează, împreună cu alţi
militari, Grupul Ofiţerilor Uniţi (autodeclarat anticomunist), care, în 1943,
organizează o lovitură de stat îndreptată împotriva preşedintelui ales în mod
fraudulos. Dotat cu intuiţie politică şi fler social, Perón solicită
înfiinţarea Secretariatului Muncii (mai tîrziu, Ministerul Muncii), în vederea
adoptării de măsuri ce favorizează clasa muncitoare, la acea vreme, sectorul
economic cel mai vitregit. Fluxul masiv de populaţie rurală către marile oraşe,
ca urmare a schimbărilor economice ale deceniului precedent, dă naştere unei
clase sociale care va constitui fundamentul mişcării peroniste. Perón îşi
consolidează rolul, dar manifestă o ambiguitate ideologică ce, pînă în ziua de
azi, îl plasează într-o zonă nedefinită pînă la capăt de stînga sau de dreapta.
După cum susţine istoricul argentinian Felipe Pigna: „În domeniul politic,
gîndirea lui Perón era produsul unor influenţe multiple care variau de la
naţionalismul catolic la falangismul spaniol şi de la fascism la socialism“.
Măsurile iniţiate de el, însă, sînt simptomatice pentru un
regim naţionalist populist – fortificarea relaţiei statului cu clasa proletară,
încurajarea dezvoltării mişcării sindicale şiameliorarea condiţiilor de viaţă a clasei proletare. În cadrul aceluiaşi
regim, Perón este numit vicepreşedinte şi ministru de război, ascensiunea sa
continuînd în paralel cu formarea unui bloc social şi politic alcătuit din
majoritatea muncitorilor. Reformele provoacă îngrijorarea marilor latifundiari,
a întreprinzătorilor şi a clasei medii. Polarizarea societăţii anunţă tensiuni,
odată cu opoziţia guvernanţilor alarmaţi de influenţa colonelului asupra
diverselor sectoare statale. La începutul lui 1945, o lovitură de stat,
organizată de un grup rival de militari, îl înlătură pe Juan Perón din funcţie.
Este arestat şi transportat la o închisoare din insula Martin García, în largul
coastelor Uruguay-ului.
Dar roata se va întoarce, momentul fatal fiind, în fapt,
începutul triumfului peronismului. Conştientă că dispariţia politică a lui
Perón ar anula reformele recente şi ar stinge orice speranţă de bunăstare a
clasei proletare, aceasta îşi convoacă membrii din marile oraşe şi declară
grevă generală, în data de 17 octombrie 1945. Cu faima sa de salvator al unei
clase, faimă dobîndită în doar cîţiva ani, imaginea colonelului întemniţat
reuneşte sute de mii de muncitori veniţi din diferite provincii ale ţării.
Frustrată de orice putinţă de afirmare şi pînă atunci tăcută, clasa proletară
îşi revarsă, în acea zi, forţa revoltei, în Plaza de Mayo (piaţa centrală,
martoră a evenimentelor istorice). Unele pancarte reclamau: „Îl vrem pe
Perón!“.
Căldura excesivă îi determină pe mulţi dintre manifestanţi
să se dezbrace de cămăşi, gest privit cu dezaprobare de opoziţie, care îi
numeşte pe aceştia descamisados („cei fără cămăşi“, „dezgoliţii“). Ca multe
alte transformări ironice, termenul, iniţial pronunţat cu dispreţ, devine
numele folosit de înşişi liderii peronişti pentru a desemna muncitorii şi se
încarcă de afecţiune şi empatie. Îngrijoraţi de magnitudinea protestului,
militarii decid să îl elibereze pe Juan Perón şi să îl aducă în piaţă. Cînd
acesta apare, după căderea nopţii, la balconul Casei Rosada, în uralele sutelor
de mii de susţinători, destinul politic îi este conturat. Discursul său,
difuzat la radio, încununează ziua de 17 octombrie 1945, dată care marchează
oficial naşterea mişcării peroniste.
În februarie 1946, generalul Juan Domingo Perón cîştigă
alegerile prezidenţiale şi transformă Partidul Laburist în Partidul Peronist.
Se inaugurează o eră de profunde reforme sociale. Industrializarea fără
precedent, marile naţionalizări, stimularea producţiei, precum şi consolidarea puterii
sindicale reflectă forţa statului autoritar, în absenţa unei burghezii
industriale viguroase. Pe fundalul finalului celui de Al Doilea Război Mondial,
Argentina reduce volumul de importuri din ţările europene afectate, stimulînd
piaţa internă. Măsurile sociale tot mai ample includ investiţii în sistemul
educaţional, în cel medical şi în sectorul de construire a locuinţelor. Pentru
prima dată, clasa proletară cunoaşte beneficiile concediilor plătite şi pe ale
celor organizate prin sindicat.
„Justiţie socială“ este unul dintre termenii consacraţi ai
peronismului. El s-a menţinut pînă în ziua de azi în inventarul social al
mentalului colectiv local. Copleşit de o popularitate ce nu a mai fost atinsă
în întreaga Americă Latină, preşedintele reformează Constituţia, în 1949,
pentru a putea fi reales pe viaţă. Alte măsuri totalitare includ: arestarea
disidenţilor, controlul şi hărţuirea presei, interdicţia partidelor de opoziţie
de a se exprima în presă şi eliminarea din universităţi a profesorilor antiperonişti.
Borges însuşi (renumit pentru convingerile sale antiperoniste) este concediat
din postul de bibliotecar al Bibliotecii Municipale din Capitală,
propunîndu-i-se un post de inspector avicol, pe care îl refuză.
Figură paternalistă necesară într-o societate
latino-americană, preşedintele Perón alege o metodă propagandistică unică:
implicarea politică şi socială a Evei Duarte, cea de a doua sa soţie. Fundaţia
„Eva Perón“, condusă de aceasta, distribuie alimente, haine, jucării,
medicamente şi maşini de cusut familiilor sărace. De facto, Eva se va ocupa şi
de Ministerul Muncii şi de cel al Sănătăţii şi, în scurt timp, veneraţia
proletariatului căruia i se adresează, în numeroase discursuri, cu termenul
descamisados, îi va dărui diminutivul Evita. Fondurile destinate fundaţiei
aveau două surse: donaţii particulare şi, în mare parte, aporturi bianuale
obligatorii, pe care statul le reţine din salariile angajaţilor – alt motiv de
furie a opoziţiei. În 1947, graţie eforturilor primei doamne, se sancţionează
dreptul la vot al femeilor şi dreptul lor de a candida pentru posturi politice.
Eva este aleasă şi în fruntea Partidului Peronist al Femeilor, creat doi ani
mai tîrziu. Descinderile sale în mijlocul săracilor formează o imagine
apropiată de grotesc: Eva poartă taioare şi blănuri luxoase şi bijuterii, în
timp ce mîngîie copii sărmani şi mame nemăritate. De altfel, unul dintre
comentariile maliţioase ale antiperoniştilor se referă la un fapt neconfirmat
pînă în ziua de azi. Se spunea despre ea că îşi ardea hainele, după fiecare
astfel de întîlnire. Dacă povestea este adevărată sau e doar invenţia unei
opoziţii revoltate de atitudinea dictatorială a lui Perón, nu are relevanţă.
Simpla ei existenţă este simptomatică pentru intensitatea urii unor sectoare
ale societăţii faţă de cuplul prezidenţial.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters