OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În 1951, Eva acceptă nominalizarea la vicepreşedinţia Argentinei, propusă de Partidul Peronist, dar renunţă la scurt timp, îngrijorată de opoziţia sectorului militar şi a aristocraţiei. Alt motiv, care devine evident un an mai tîrziu, este de natură medicală. I se diagnostichează cancer uterin. După alegerile din iunie 1952, cînd soţul său cîştigă preşedinţia pentru a doua oară, Eva este în stare gravă, dar disimulează, în timp ce salută mulţimile, în maşina care face înconjurul capitalei. Un suport din ghips şi sîrmă, cu ajutorul căruia poate sta în picioare, îi este aşezat sub haina de blană. O lună mai tîrziu, moare, la 33 de ani şi cîntărind 33 de kilograme. Răpusă de acelaşi tip de cancer care o ucisese şi pe prima soţie a lui Juan Perón, ea este declarată de către congresul naţional „lider spiritual al naţiunii“. Anunţul morţii sale paralizează activităţile în întreaga ţară, se declară doliu naţional, timp de 30 de zile, iar multe familii aşază fotografii şi pînze negre la intrarea în case. I se aduce ultimul omagiu la sediul congresului, iar la priveghiul de două săptămîni, oamenii aşteaptă la cozi ce uneori depăşesc 3 km. Sicriul este apoi purtat la sediul Confederaţiei Generale a Muncii, într-o procesiune funebră la care asistă peste două milioane de persoane. Eva María Duarte de Perón, provinciala care, cu 17 ani înainte, îşi adusese aspiraţiile de artistă la Buenos Aires şi cunoscuse o relativă faimă ca actriţă de teatru radiofonic, prima doamnă şi ocrotitoare a „dezgoliţilor“, primea binecuvîntarea ultimă a recunoştinţei săracilor. Pentru aristocraţii care sărbătoresc evenimentul cu şampanie franceză, moartea Evei este retribuţia pentru anii de abuz politic şi injustiţie socială. Se decide ca trupul neînsufleţit să fie păstrat într-un loc special amenajat, la sediul Confederaţiei Generale a Muncii, pînă la construirea unui monument devotat „dezgoliţilor“, în care să se odihnească Evita.

 

Cel de al doilea mandat al preşedintelui este marcat de serioase probleme economice, provocate de epuizarea politicii distributive exercitate în timpul mandatului anterior. Inflaţia, şomajul şi grevele sînt principalele consecinţe. Structura economică formată în ultimii ani, dominată de rolul intervenţionist al statului nu permite revenirea la un model economic liberal, ce include exporturi de cereale, unul dintre exporturile de bază ale ţării. Opoziţia, în mare parte compusă din clasa medie şi un număr din ce în ce mai mare de militari antiperonişti, asupra cărora Perón nu mai deţine controlul, organizează lovituri de stat, care eşuează.  Un atentat cu bombă, însă, face victime în mijlocul unui miting pro-Perón organizat de Confederaţia Generală a Muncii.

 

Un alt motiv de îngrijorare este agravarea tensiunii dintre preşedinte şi Biserica Catolică, tensiune acumulată în ultimii ani, pe măsură ce cultul personalităţii lui Perón şi acţiunile caritabile ale Evei păreau să ameninţe hegemonia Bisericii. Cînd, în 1954, biserica decide să sprijine Partidul Democrat Creştin, recent creat, preşedintele, convins că el este unicul reprezentant al doctrinei creştine în Argentina, reacţionează dur – ordonă arestarea unor clerici, elimină educaţia religioasă din şcoli, sancţionează legea divorţului şi legalizează bordelurile. Indignată, Biserica începe distribuirea de pamflete îndemnînd la revolte împotriva Guvernului, în timp ce, de la amvon, răsună predici tot mai agresive. Opoziţia laică se raliază în jurul Bisericii. În timpul unei procesiuni Corpus Christi, din iunie 1955, discursul împotriva lui Perón, susţinut de cîţiva cardinali, confirmă natura militantă a procesiunii, de altfel interzise de către Guvern. Antiperonişti de diferite facţiuni poartă cruci şi cîntă cîntece religioase. La finalul procesiunii, are loc un episod antologic – persoane infiltrate în mulţime dau foc drapelului naţional. Principala suspiciune (confirmată de investigaţii) se îndreaptă asupra peroniştilor, care înscenează actul subversiv pentru a-i acuza pe participanţii la procesiune.

 

Cinci zile mai tîrziu, pe 16 iunie, este prevăzută, la ordinul preşedintelui, o paradă aeriană deasupra Catedralei oraşului, locul de veci al lui San Martín, eroul naţional. Motivul invocat: onorarea memoriei acestuia şi restaurarea demnităţii drapelului profanat în timpul procesiunii. Cu puţin timp înainte de începerea paradei, Perón este anunţat de ministrul său de război că opoziţia a pregătit o lovitură de stat. Se refugiază într-un buncăr din sediul armatei, de unde este martorul unor violenţe de cîteva ore. 34 de avioane ale Aviaţiei Navale lansează o primă bombă asupra Casei Rosada, urmată de alte cîteva bombe îndreptate împotriva cetăţenilor. Sînt, de asemenea, atacate centrul oraşului şi importante instituţii statale. Forţele armate loiale preşedintelui reuşesc să devieze avionele pe fluviul Rio de la Plata şi în împrejurimile Capitalei, respingînd şi atacul infanteriei marine asupra Casei Rosada. Piloţii navali primesc ordin de la organizatorii loviturii să se refugieze în Uruguay. Bilanţul victimelor este de peste 360 de morţi şi 1000 de răniţi. Cifrele finale nu au fost confirmate pînă în ziua de azi. În aceeaşi seară, Perón se adresează naţiunii prin radio, pentru a dezminţi zvonul conform căruia fusese ucis în atac. El îndeamnă la calm şi anunţă că situaţia se află sub control. În timpul nopţii, suporteri peronişti profanează şi incendiază sediul Curiei Metropolitane, două catedrale şi zece biserici, ca răzbunare pentru susţinerea de către Biserică a loviturii de stat eşuate. Se pierd numeroase opere de artă şi mărturii istorice. Cîţiva lideri clericali sînt arestaţi şi deţinuţi în mod abuziv.