Generalul se menţine la putere timp de 3 luni, avînd un
control din ce în ce mai slab asupra forţelor disidente. La sfîrşitul lui
august, îşi anunţă demisia, dar clasa proletară îşi reafirmă sprijinul pentru
regim, ameninţînd cu greva generală dacă Perón va ceda. Pe 16 septembrie 1955,
în oraşul Córdoba, izbucneşte o insurecţie civilo-militară, care cuprinde
celelalte mari oraşe. Forţele aeriene şi navale se unesc şi ameninţă cu
bombardarea Capitalei, dacă preşedintele nu îşi prezintă demisia. Acesta
renunţă la putere şi, după cîteva zile, solicită azil în Paraguay, unde
călătoreşte într-un hidroavion. Este finalul celui de al doilea mandat al său
şi proclamarea Revoluţiei Eliberatoare. Sloganul acesteia – „nici cîştigători,
nici învinşi“ – evocă un spirit de conciliere faţă de peronism, manifestat de
generalul Eduardo Lonardi, succesorul lui Perón. Acesta va conduce statul timp
de doar 52 de zile, fiind înlăturat de un sector liberal al organizatorilor
loviturii de stat.
Furia iconoclastă ce urmează instituirii noului regim începe
cu incendierea materialelor propagandistice şi a manualelor şcolare cu imaginea
cuplului prezidenţial şi continuă cu distrugerea obiectelor din policlinicile
şi căminele Fundaţiei „Eva Perón“ (cu precădere pături, cearceafuri, farfurii
şi tacîmuri cu iniţialele instituţiei). Se distrug toate simbolurile politice
şi se interzice menţionarea numelui Perón şi a termenilor „peronist“ şi „peronism“.
Partidul Peronist este interzis.
Generalul va trăi în exil timp de 18 ani, cei mai mulţi
petrecîndu-i la Madrid. Nu va înceta să conducă rezistenţa peronistă,
organizată, printre altele, de grupul naţionalist-catolic de gherilă
Montoneros, care se identifică cu stînga peronistă şi susţine întoarcerea
liderului. La începutul anilor ’70, această realitate pare tot mai posibilă,
după ce Partidul Peronist (rebotezat Justiţialist) reintră în legalitate, la
ordinul generalului Alejandro Lanusse. Antiperonist declarat, el ia decizia în
încercarea de a pune capăt tensiunilor sociale. În 1973, Perón îl desemnează,
din exil, pe candidatul peronist care să îl reprezinte la alegerile generale.
Victoria acestuia anunţă, fără echivoc, momentul aşteptat, unanim, de întreaga
mişcare peronistă, dincolo de polarizarea sa. Dar, pe 20 iunie 1973, ziua în
care avionul îl aduce pe bătrînul lider din Spania, tocmai profundele schisme
din sînul peronismului dau naştere unei confruntări, al cărei scenariu exact
rămîne confuz pînă în ziua de azi. Aproximativ două milioane de persoane
aşteaptă la Aeroportul Internaţional Ezeiza. Ascunşi în tribuna de onoare,
membri ai dreptei deschid focul asupra reprezentanţilor stîngii; majoritatea
surselor sus-ţin că numărul victimelor cuprinde 13 morţi şi 365 de răniţi, dar
există versiuni privind atît un număr mai mic, cît şi unul mai mare de victime,
nici o investigaţie oficială nefiind solicitată. Evenimentul, rămas în istorie
sub numele de Masacrul de la Ezeiza, îl obligă pe general să aterizeze la o
bază militară din apropierea capitalei.
O lună mai tîrziu, preşedintele delegat de Perón pentru a-l
reprezenta îşi dă demisia, asigurîndu-i liderului calea liberă pentru noi
alegeri. Acesta este ales preşedinte pentru a treia oară, iar Isabel Martínez
de Perón, cea de a treia sa soţie, este numită vicepreşedinte. Mandatul, de
doar un an, este tulburat de numeroase tensiuni între peroniştii de dreapta şi
cei de stînga. La ordinul generalului, organizaţia paramilitară de extremă
dreapta – Alianţa Anticomunistă Argentiniană (la Triple A) – continuă
atentatele împotriva politicienilor şi a forţelor de gherilă de stînga. Pe 1
iulie 1974, Juan Domingo Perón moare, la vîrsta de 79 de ani. Este înmormîntat,
la început, în cripta din reşedinţa prezidenţială din Olivos, în afara
Capitalei. Îi succede văduva sa, Isabel Perón devenind prima femeie ce deţine
(fără a fi, însă, aleasă prin vot) funcţia de preşedinte al unei naţiuni.
La sfîrşitul secolului al XX-lea şi în anii 2000, peronismul
ocupă locul cel mai privilegiat al politicii argentiniene, deşi nenumăratele
lui avataruri şi antagonisme, precum şi noile realităţi politice îl
îndepărtează de rolul definit de coordonatele genezei sale sau îi anulează
orice identificare cu acesta. „Vivá Perón“, refrenul imnului peronist, încă
răsună în vocile pătimaşe ale nostalgicilor sau ale noilor susţinători.
Anacronism plin de viaţă, peronismul adună în jurul său mii de muncitori care
îşi cer drepturile în stradă, în zgomotul asurzitor al tobelor de protest, vegheat
de portretele şi numele liderilor săi mitici – Juan şi Eva Perón. El se
proiectează, deseori, strict butaforic, atunci cînd liderii sindicali îşi
convoacă membrii pentru a ovaţiona cîte un discurs prezidenţial, în schimbul
unei mizere recompense. Pentru clasa proletară de azi, nimic mai străin de
ecoul termenului de justiţie socială, aşa cum îl in-voca generalul, în epoca sa
de glorie. Nimic mai natural pentru liderii contemporani, conştienţi că figura
copleşitoare a lui Perón va hrăni mereu nevoia de protecţie a unui popor
frămîntat.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters