OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prin ochii hubloului de avion, oraşele celor două Americi se zăresc în anatomia lor reală. Ele se întind cuminte, ordonat şi previzibil, precum notele succesive ale unei muzici tihnite. Străzile perfect perpendiculare, de o rigoare monotonă dar liniştitoare, alcătuiesc dreptunghiuri în jurul cărora viaţa se desfăşoară cu intensitatea oricărui loc al acestei lumi. Buenos Aires, gloria Americii de Sud, portul care îşi deschide braţele către Europa care l-a creat şi către lumea care îl descoperă neîncetat, este, la fel ca surorile sale, locul unde spaţiul, şi nu timpul, ţese firul existenţei şi determină paşii pe străzile sale cu nume elegante. Turistului european, lipsit de întîlnirea cu New York-ul ori cu alte oraşe nord- sau sud-americane, i se înfăţişează o ciudată aşezare de străzi care îl poartă pe distanţe enorme şi obositoare, deopotrivă prin cartiere luxoase şi zone imunde, cu o nonşalanţă de pantomimă. Astfel, el descoperă că, la 2 km de punctul de plecare, ajunge într-o lume diferită de cea din care a plecat, aflîndu-se, însă, pe aceeaşi stradă. Explicaţia e simplă şi absolut tehnică – Buenos Aires este construit pe structura de cuadras. O cuadra, echivalentul termenului american block, este doar în aparenţă o stradă, în accepţiunea europeană a termenului. Lungă de aproximativ 100 m, ea reprezintă un fragment, o articulaţie din ceea ce, în înţelegerea locală, înseamnă o stradă. O stradă din Buenos Aires, întotdeauna foarte extinsă, este, deci, alcătuită din numeroase cuadras, care se succed, perseverent şi natural, purtîndu-şi călătorul cu siguranţa unui ghid. Dată fiind lungimea străzilor, de multe ori referirea la o anumită adresă se face nu prin numărul căutat, ci prin menţionarea uneia dintre străzile perpendiculare cu aceasta.

 

Căci structura urbană este de mult asimilată de fiinţa localnicului, el porteño, făcînd ca orice deplasare pe jos să fie mijlocită de spaţiu, departe de dictatura timpului. Astfel, întrebării clasice: „Unde se află strada X?“ i se va răspunde invariabil cu o referire la numărul de cuadras care trebuie străbătute, şi nicidecum la numărul de minute necesare. Este o deprindere la fel de spontană precum gestul reflex de a bea mate, ceaiul tradiţional al zonei. Mai mult, turistul care s-ar interesa, inocent, de timpul implicat de traseu, s-ar confrunta cu privirea nedumerită a localnicului, confruntat, la rîndul sau, cu o noutate adusă din lumea veche, locul unde, spre stupoarea sa, nu exista cuadras, iar oamenii, presupune el, merg pe stradă într-o confuzie generalizată, ratînd, frecvent, destinaţia.