OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este cel puţin interesant de urmărit reacţia argentinianului în faţa ghinionului, a neplăcerii, a agresiunii sau a suferinţei. Reacţia surprinde prin calm şi răbdare, ambele unite de o eleganţă covîrşitoare. Deprins să respecte coexistenţa şi să îşi croiască propriul loc cu atenţie şi consideraţie faţă de celălalt, el alege ca în momentele dificile să se exprime echilibrat, moderat şi cu o anumită nobleţe pe care o împărtăşesc atît clasa mijlocie, cît şi cei needucaţi şi mai puţin conştienţi de constrîngeri sociale. Însuşi limbajul ales în astfel de circumstanţe este simptomatic pentru seninătatea cu care abordează neplăcerea. Bueno, bueno va replica un argentinian unei critici sau unui reproş, cu un ton specific, exclusiv împrumutat contextului, într-o pornire conciliatorie de o candoare dezarmantă. Altă manieră de a reduce agresiunea îndreptată asupra sa este, pur şi simplu, îndemnul ca ea să înceteze, pe acelaşi ton pacifist, care în general imprimă obedienţa fără efort. Foarte plastic, uşor teatral, îndemnul nu ratează aproape niciodată, reducînd rapid din tensiunea situaţiei. Cînd însă se ajunge la note agresive, răspunsul depăşeste măsura de comprehensiune a unui străin.

 

În această societate, jignirile exagerate şi grosolănia surprind – ele provoacă uimire, ridică sprîncene şi plasează victima, cel puţin la început, într-o stare de descumpănire. S-ar spune că argentinianul, mereu preocupat de siguranţa propriei eleganţe, nu concepe ca un interlocutor să îl smulgă din braţele ei şi nici să îi anuleze convingerea că, în mare, oamenii acestui loc se respectă necondiţionat, astfel că, atunci cînd se confruntă cu insulta, fie îşi arată surprinderea, fie alege să o ignore şi doar rareori, într-un acces de revoltă, răspunde de aceeaşi manieră.

Galeria de înjurături locale epatează prin paucitate. Într-adevăr, un golan argentinian ar trăi o anumită jenă, odată înscris într-o competiţie internaţională de înjurături. În afară de referirea injurioasă la origine, comună multor culturi, şi de alte cîteva derivate cu implicaţii materne, insultele duc lipsă de forţă şi persuasiune şi, mai ales, de abundenţă. Sînt puţine şi mai degrabă debile şi indecise, riscînd uneori să îşi schimbe ţinta şi să devină comice.

 

Un exemplu tipic, ce nu cunoaşte un context etnic – accidentele auto sau tensiunile la volan. Parada de grosolănii care le însoţeşte oriunde în lume, acea esenţă a spectacolului cvasi-voyeurist creat spontan, se reduce, în Buenos Aires, la un timid schimb de cuvinte neamabile, aproape invariabil îmblînzite de apelative amicale (într-o traducere sau echivalare aproximativă: „frate“, „amice“, „bătrîne“). Aceste apelative sting din prima clipă flama tensiunii. Există un spirit de conciliere, o nevoie urgentă de calmare şi de îndepărtare a răului şi a răutăţii, în interacţiunile a-gresive ale argentinienilor, mai ales cînd acestea au loc în public. Latura candidă, de-a dreptul copilărească a acestor oameni face ca fuga de urîtul astfel manifestat să anihileze alte potenţiale tendinţe agresive.

Aceeaşi seninătate diplomatică îmbracă expresia pe care argentinianul o înfăţişează într-unul din contextele cele mai comune, în autobuz sau în metrou. Una dintre măsurile nivelului de civilizaţie, într-o societate, este reacţia unei persoane atunci cînd este călcată pe picior. Aproape invariabil, reacţia argentinianului în această situaţie, după scuzele oferite de „agresor“, este un zîmbet, singur în generozitatea lui sau însoţit de replicile „nici o problemă“ sau „nu, te rog“ (implicit decodat drept „nu e nevoie să îţi ceri scuze“), replici la fel de naturale şi neaşteptate precum însuşi accidentul care le-a provocat.