OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dar cum se suferă în Argentina? Cum se confruntă oamenii cu experienţa durerii profunde? În zecile de ştiri televizate referitoare la cazurile de violenţă (un loc comun într-o ţară măcinată de sărăcie atroce), spectacolul suferinţei nu încetează să îmi atragă atenţia. Rareori au loc izbucniri necontrolate de plînset, crize de isterie, urlete de durere şi bocete neconsolate. În mijlocul suburbiilor şi al cartierelor sărace ale capitalei, oamenii îşi manifestă durerea cu eleganţa cu care îşi poartă doliul clasa mijlocie sau urmaşii artistocraţilor spanioli care încă populează cartierul cel mai luxos din Buenos Aires. Astfel, ecranul TV înfăţisează victime ale jafurilor şi familii ale victimelor agresate sau ucise, drămuindu-şi cu grijă reacţiile şi controlîndu-şi atent vocabularul. Dacă există o trăsătură ce îşi face loc în toate aceste situaţii nefericite, aceasta este furia cu care victima cere dreptate. Dar apelul respinge de la început agresivitatea, grosolănia şi orice altă pornire justificabilă în contextul dat. Stăpînirea de sine a omului agresat sau nedreptăţit, atitudinea rezervată şi faţa pe care lacrimile parcă refuză să apară aşază scena între mănuşi de catifea. E greu, aproape imposibil de crezut că un om al cărui copil a fost ucis îi poate rezerva publicului imaginea unui calm statuar, acea împietrire care, uneori, evocă măreţia lui Jackie Kennedy în faţa sicriului soţului său.

 

De aceea, cîte o izbucnire sentimentală, marcată de injurii şi ameninţări surprinde, pentru că iese violent din terenul stabilit tacit. Potenţialul de calm şi răbdare, emblemă a unei civilităţi pe care mulţi europeni ar invidia-o, ajunge, într-un tîrziu, la propriul capăt. Argentinianul are talentul de a îndura şi darul de a se revolta, atîrnînd deopotrivă de greu în balanţa permanentelor sale contradicţii. Percepe şi trăieşte nedreptatea (parte esenţială a istoriei şi a structurii latino-americane) cu pasiune şi obstinaţie, plasînd-o în capul listei de revendicări şi plîngeri sociale. Dincolo de tendinţa, devenită cutumă în societăţile de stînga, de a solicita, furios şi urgent, ca statul să rezolve sau să asiste, societatea argentiniană cunoaşte o prolifică forţă a reacţiei în faţa injustiţiei. Au devenit antologice scenele în care grupul cunoscut drept „Las Madres de la Plaza de Mayo“ („Mamele din Plaza de Mayo“) – femei ai căror fii şi fiice au fost ucişi, cadavrele dispărînd, în timpul Dictaturii militare de dreapta din 1976-1983 – se întîlneşte în piaţa mai sus numită pentru a solicita, neobosit, dreptul la adevăr. Ritualul are loc în fiecare joi după-amiaza, la aceeaşi oră, de peste 30 de ani. Şi astăzi, cînd protestul ar părea mai degrabă simbolic şi inutil, femeile insistă să afle locul în care regimul a ascuns cadavrele copiilor lor şi orice informaţii despre supravieţuitori şi copiii lor născuţi în centre de detenţie. De-a lungul celor trei decenii, grupul a reuşit, graţie cercetării şi solicitărilor constante în faţa guvernelor care s-au succedat, să identifice zeci de nepoţi.

 

Capacitatea acestui popor de a se revolta atunci cînd se loveşte de zidul injustiţiei atinge magnitudini nebănuite, desfăşurîndu-se pe toate palierele scandalului. În momentele de tensiune politică sau economică, se iveşte în argentinian, în deplinătatea tumultului ei, fiinţa latino-americană. Acel individ gregar, deosebit de zgomotos, hrănit de dorinţa de a face spectacol social. Pe marile artere din Buenos Aires şi în pieţele centrale, traficul paralizează trist şi iremediabil, poliţia se desfăşoară anemic, iar trecătorii tresar la vibraţiile excesive ale tobelor ce susţin ţipetele de revendicare şi de protest. Zgomotul unui astfel de eveniment (în mare parte, mitinguri sindicale organizate aproape săptămînal) este asurzitor.