Tumultul unui protest argentinian
atinge apogeul atunci cînd aduce în scenă un element
tipic local, o imagine exportată de presă în jurul lumii, în
2001 – el cacerolazo. Termenul este format din substantivul
cacerola (cratiţă) şi sufixul -azo, folosit cu referire la
acţiunea de a lovi, de a pocni. Apărut la începutul anilor
’70 în Chile, pe vremea regimului lui Salvador Allende, el
cacerolazo a fost împrumutat de ţara vecină, devenind rapid
parte din vocabularul deja clasic al argentinienilor din marile
oraşe. Actul presupune adunarea spontană a unui grup format, în
general, de persoane aparţinînd clasei mijlocii, dar şi de
casnice, care lovesc, susţinut şi frenetic, cratiţe, tigăi şi
capace, într-un ritm iniţial bizar, apoi atrăgător şi, în
cele din urmă, obositor şi exasperant. Perseverenţa
argentinianului de a protesta este însăşi esenţa
cacerolazo-ului.
Unul dintre cele mai extinse şi de
acum faimoase astfel de proteste s-a înregistrat în 2001,
atunci cînd îngheţarea de către Guvern a conturilor
bancare a provocat disperarea multora. La origine nonviolent,
protestul a degenerat în incendieri şi spargeri ale băncilor.
După aceste evenimente, cele mai dramatice din ultimele două
decenii, amintirea lor mereu prezentă a făcut ca Guvernul să evite
intervenţia activă a poliţiei în alte revolte marcate de
cacerolazo. Astfel că, pînă în ziua de azi, rarele
evenimente adunate în jurul zecilor de ustensile domestice s-au
desfăşurat zgomotos, dar simbolic şi, recent, au încălcat
regula iniţială a spontaneităţii.
Ultima dată cînd cratiţele şi
tigăile au ieşit din bucătării, amintind, revoltate, că se
protestează în masă, a fost în 2008, an marcat de un
grav conflict între reprezentanţii sectorului agricol şi
regimul Cristinei Kirchner. La începutul acelui an, preşedinta
decidea să mărească impozitele pe exporturile de soia şi
floarea-soarelui. Impactul acestei măsuri asupra celui mai important
sector industrial al Argentinei – al treilea producător mondial de
soia – avea să declanşeze rapid o amplă mişcare de protest,
extinsă de-a lungul a patru luni de tensiuni sociale, temeri
electorale şi scenarii îngrijorătoare. Negocierile eşuate
dintre producătorii agricoli mici şi mijlocii şi regimul Kirchner,
precum şi confruntările dintre aceştia au divizat rapid, în
două tabere, acest popor cu apetit polemic. Susţinătorii
rezoluţiei preşedintei, pe de o parte, şi liderii sectorului
agricol, pe de altă parte, aveau să ocupe paginile ziarelor,
ecranele canalelor TV şi pieţele centrale, în care
dezbaterile libere, cutumă locală, se încheagă în
jurul oricărui pretext.
Ca urmare a necruţătoarelor măsuri
luate de liderii Federaţiei Agrare Argentiniene, rutele principale
care transportă camioanele cu carne de vită şi cereale din
provincie către Capitală au fost blocate, milioane de litri de
lapte au fost aruncate, iar unele supermarketuri din Capitală au
expus galantare goale timp de cîteva zile. În cartierele
middle class din Buenos Aires, au irupt, după mai bine de şase ani,
sunetele deja antologice de cacerolazo. Locuiam, în acea vreme,
într-unul dintre aceste cartiere, iar în prima seară,
cînd, de la înălţimea etajului 12, am auzit un ciudat
zgomot repetat, nu am putut găsi nici o explicaţie. Diferite canale
TV, însă, transmiteau live dinamica bătăilor metalice – la
ferestrele şi balcoanele blocurilor, zeci de persoane participau la
un spectacol coordonat, la o oră fixă stabilită cu puţin timp
înainte. Îşi manifestau opoziţia faţă de rezoluţia
125, care prevedea creşterea impozitelor pe export, susţinînd
astfel sectorul agricol grav afectat sau, pur şi simplu, îşi
exprimau ostilitatea faţă de regimul Kirchner. Frenezia lor cucerea
şi în-demna la raliere. M-a cuprins o irepresibilă stare de
entuziasm nejustificat, freamătul răspunsului negîndit,
stimulat de deliciul ritmului. Senzaţia era bizară – părea că
zgomotul neîncetat năvăleşte din toate părţile,
nedetectabil, dar strivitor de prezent.
Asemenea protestului sindical, alert şi
vioi, el cacerolazo invită, scutură letargii, alungă amorţeli
meditative. El cacerolazo aduce vigoare, cu sunetul său obsesiv,
obstinat şi nemilos. În acelaşi timp, el îndeplineşte
un transfer: prin însăşi recuzita sa, coboară în
stradă vocea puternică a oamenilor neauziţi şi nevăzuţi,
evocînd existenţa în fibra sa cea mai materială –
hrana şi grija legată de hrană. Iar dincolo de imaginea astfel
construită a hranei, vibraţia acestui protest este scandalul
cuceritor al italienilor nervoşi.
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters