Autor: 
Categoria: 
Apa se
prelinge pe troturar, amorţind în frigul dimineţii. Furtunul întins în faţa
blocului se unduieşte preţ de cîţiva metri, suportînd tumultul în creştere al
oraşului. În uniforma de un bej monoton, portarul ridică furtunul şi face
cîţiva paşi pe trotuar, salutîndu-i cordial pe locatarii blocului şi pe vecinii
care ies grăbiţi pe stradă.
Pe lungul
fir al unei istorii scurte, existenţa portarului în societatea argentiniană
satisface nevoi tehnice şi capricii burgheze, deopotrivă. Argentina este ţara
sud-americană cu cea mai puternică tradiţie a clasei mijlocii. Astăzi, dacă
există o realitate greu de definit, dar imposibil de eschivat, aceasta este
legată de conceptul de clasă mijlocie. Un elev de liceu, un şofer de taxi sau
un artist pot oricînd discuta, cu informaţii corecte, despre ce înseamnă acest
concept, deşi de-a lungul ultimelor decenii, marcate de crize economice,
această identitate s-a întrupat mai degrabă ca o conştiinţă nebuloasă decît ca
o marcă exact delimitată, cunoscînd avataruri di-verse în funcţie de regim şi
de tendinţe sociale. Pregeneza şi geneza acestei clase nu sînt însă greu de
identificat. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenea evident că ţara
nu cunoştea discrepanţe sociale atît de abrupte precum vecinii ei, iar apariţia
peronismului, în anii ’40, stabilea fundamentul clasei mijlocii, care se afirma
în replică la măsurile socialiste aplicate de preşedintele Juan Domingo Perón.
În acel moment, apărea schisma între clasa muncitoare, susţinătoare a unui
regim care îi ameliorase radical situaţia, şi o clasă educată, critică faţă de
cea dintîi. Un grup foarte probabil ofensat de unul dintre „Cele 20 de
adevăruri peroniste“ (matricea ideologică a peronismului, citită de Perón
într-un faimos discurs la Casa Rosada): „Nu există pentru peronism decît o
singură clasă de oameni: clasa celor care muncesc“. Prin definiţie, clasa
mijlocie a devenit cunoscută ca antiperonistă, în ciuda faptului că mulţi
membri ai acestei noi clase îl susţineau, iniţial, pe preşedinte – încă o
contradicţie într-o societate îmbibată de contradicţii.
Azi,
clasa mijlocie cunoaşte un regres dramatic. Dar ierarhizarea claselor sociale
se caracterizează, în Argentina, printr-o remarcabilă fineţe, după cum rezultă
din piramida statistică alcătuită în ultimii ani. Potrivit unui studiu al
firmei argentiniene de consultanţă Grupo CCR, la baza piramidei se află clasa
de jos, acoperind 40% din populaţie, aceasta fiind urmată de categoria numită
„clasa medie sărăcită“, ce înregistrează venituri pe familie de aproximativ 375
de dolari, reprezentînd 30% din populaţie. Clasa medie tipică ocupă locul
imediat următor, cu doar 20% din populaţie. Poziţia de vîrf este ocupată, în
proporţie de 10%, de upper class, dar acest procentaj se divide, la rîndul său,
în cîte 5% reprezentînd upper class inferior şi upper class superior. Aceasta
din urmă, cu venituri de aproximativ 1.500 de dolari, se poate considera clasa
înstărită, viaţa mult mai ieftină decît în Europa făcînd ca astfel de venituri
să fie apreciate ca foarte bune. Dacă venitul unei familii însumează în jur de
900 de dolari, familia se poate plasa în sectoarele de sus, ceea ce determină
firma Grupo CCR să afirme că „în Argentina, este ieftin să fii bogat“!
Sentimentul de apartenenţă la clasa mijlocie pare să ignore datele statistice.
Deoarece confruntarea percepţiei cu realitatea (opoziţia dintre indicatori
economici şi coordonate socio-culturale) este una dintre trăsăturile
fundamentale ale acestei societăţi. Ea demonstrează că următoarele statistici,
realizate tot de Grupo CCR, sînt perfect rezonabile: 55% din populaţie se
autodefineşte ca aparţinînd clasei mijlocii, 33% ca făcînd parte din „clasa
mijlocie sărăcită“ şi doar 12% se recunoaşte ca fiind săracă. Concluzia firmei
Grupo CCR este următoarea: „aproape 90% dintre argentinieni se simt parte a
clasei medii“.
Uniformele
bej ale portarilor, cu centurile îngreunate de şiruri de chei, se zăresc mereu
pe străzile din Buenos Aires. Stăpîn al intrării, al securităţii şi al
secretelor blocului, portarul este o instituţie care face parte din inventarul
de mărci culturale. În blocurile modeste şi bătrîne, dar şi în cele luxoase,
ridicate în ultimii 10 ani, portarii sînt o prezenţă ubicuă a clădirii. Ei stau
aşezaţi răbdător la intrare sau dispar prin holuri sau subsoluri, amintiţi în
efigie de butonul de interfon pe care scrie portero. Locuitorilor din Buenos
Aires li pare greu de imaginat viaţa la bloc fără portar – personaj al
protocolului clasei medii şi confirmare a faptului că anumite cheltuieli lunare
(unele, foarte ridicate) îşi găsesc cea mai bună justificare. Stînd de vorbă cu
Carlos, portarul unui bloc dintr-un cartier scump, am aflat că profesia lui
implică sacrificii care, uneori, anulează din beneficiile unui salariu foarte
bun. Provenind dintr-o familie de portari, Carlos a crescut în porteria, micul
apartament de la subsol, special conceput pentru aceşti angajaţi, iar astăzi,
la 50 de ani, locuieşte tot într-o porteria, împreună cu soţia lui şi cu cele
două fiice. Ca responsabilităţi, el trebuie să fie mereu atent la soneria
interfonului conectat la apartamente, pentru a prelua orice solicitare a
locatarilor, să îndeplinească diverse tipuri de comisioane, să repare sau să
asiste la repararea defecţiunilor, să ajute la diferite transporturi şi,
inevitabil, să distribuie bîrfe. Atunci cînd nu se află în holul de la intrare,
pentru a decide, într-o secundă, cine are acces şi cine nu, el este înlocuit de
vigilenţa camerei de filmat a cărei imagine înregistrată se transmite, pe un
canal TV special, în toate apartamentele. Facilităţile legate de viaţa în
blocurile capitalei iau forme seducătoare.
Ascensoarele, majoritatea construite
după modelul anilor ’20-’30, se deschid cu ajutorul unor uşi pliabile. Uneori,
intrînd în hol, privirea se îndreaptă către două uşi elegante, cu clanţe
frumoase şi cu o mică fereastră dreptunghiulară care ascunde universul din
spatele lor. Nimic diferit de uşa unui apartament parizian din arondismentele
selecte. Cînd una dintre uşi se deschide, vizitatorului i se arată un lift, de
data aceasta descins din perioada ’60-’70: o încăpere cu oglinzi înalte,
butoane aurii şi aer burghez. Grija pentru siguranţă, dezvoltată odată cu
sporirea fenomenului infracţional, a făcut ca, în unele blocuri, ascensoarele
să fie prevăzute cu cheie, astfel încît, la etajele cu un singur apartament,
singura persoană cu acces la acesta să fie proprietarul. Ascensoarele din
Buenos Aires s-ar putea aşeza, cu naturaleţea unui star de cinema, în paginile
cataloagelor de obiecte luxoase fără categorie, dimensiune şi nume, a căror
utilitate se risipeşte sub mîngîierea frumosului.
Holurile
în care se află aceste ascensoare se confundă cu lobby-ul unui hotel boutique,
atunci cînd nu respiră adieri de Casa Buddenbrook. Mochetă impecabilă, marmură,
aranjamente florale şi culori pastelate şi, ca notă finală a eleganţei,
deopotrivă necesară în această societate a şuetei, două fotolii sau o canapea,
în culori şi stil perfect alese. Cîte o veioză romantică veghează nopţile
acestor clădiri, iar în perioada Crăciunului, holurile se umplu de lumina dulce
a ornamentelor din brăduţii artificiali – timidă ofensivă a imagisticii
tradiţionale în mijlocul sezonului estival din emisfera sudică.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters