Dincolo de latura narcisistă a argentinienilor, atracţia
produsă de atelierele de teatru, unde oricine se poate îmbăta cu apropierea
celebrităţii, speculează un interes autentic, rareori contagiat de snobism,
pentru lumea scenei. Înainte de epoca peronismului (pînă în anii 1940), doar
publicul high class alegea teatrul drept opţiune de divertisment, dar începînd
cu anii ’50-’60, el devine una dintre principalele plăceri culturale ale clasei
mijlocii. Teatrul ca spectacol rămîne pasiunea oraşului plasat de zeci de ani
pe harta culturală a lumii. Cunoscută de străini drept Broadway-ul din Buenos
Aires, „strada Corrientes“ (romantic şi eronat numită astfel, ea fiind parte
din bulevardul Corrientes, lung de peste 8 km) se desfăşoară strălucitor şi
extravagant, copleşitor şi mereu stăpînă pe sine, precum femeia porteña. În
timpul zilei, calle Corrientes clocoteşte sub valurile umane şi febra
negoţului, răsunînd de zgomotul insuportabil al autobuzelor şi de claxoanele
maşinilor. Cînd apune soarele, se aprind zecile de lumini colorate ale
teatrelor şi ale cinematografelor – este clipa care anun-ţă, mereu şi mereu,
triumful vieţii nocturne a oraşului.
Printre somptuoasele săli de teatru şi de
cinema (construite între anii ’20 şi ’80, dar ferite de orice stridenţă de
coabitare) se înalţă cafenele, cofetării şi pizzerii, la fel de elegant
iluminate. De altfel, după renumele asociat divertismentului, zona este
cunoscută şi ca un paradis al pizzei. Dispunerea nu este întîmplătoare: protipendada
anilor ’30, ’40 şi ’50urma un ritual pe
care, azi, clasa mijlocie îl respectă întocmai – vizionarea unui spectacol de
teatru sau a unui film, urmată de cină sau de o cafea, în localurile mai vechi
decît sălile de spectacol. Cel mai vechi magazin de îngheţată, numit „El
Vesuvio“, datează din 1902 şi, în tradiţia celei mai bune îngheţate din lume, a
fost creat de italieni (cuplul Cocitore). La el se opreau adeseori Borges şi
Carlos Gardel. Librăriile cu cărţi uzate se umplu şi ele de viaţă pe „strada
care nu doarme niciodată“, aşa cum a fost numită în anii ’50. Cititori avizi,
argentinienii caută aici texte filozofice, eseuri, ediţii vechi şi rare, autori
antici şi clasici europeni. Iar magazinele de muzică, cele care, pe timpul
verii, renunţă să îşi închidă uşile, dăruiesc agitaţiei nocturne nostalgia
muzicii de tango.
În mijlocul acestui Broadway modest, mirosind a praful
trecutului, aerul decadent trezeşte dorinţe cosmopolite. Ele amintesc, în
timpul promenadei invadate de lumină, că Europa elitelor s-a coborît în
Argentina şi că, în noul său avatar, pare să se întrebe de ce rezonează atît de
seducător în numele sălilor de teatru şi de cinema – el Metropolitan, el Teatro
Opera, Lola Membrives, el Gran Rex. Clădit în 1937, în stilul art deco, acesta din
urmă era, pe atunci, cel mai mare cinematograf din America de Sud. Interiorul
său păstrează amprenta lui Radio City Music Hall din New York. Pe scenele unor
astfel de teatre au urcat Ava Gardner şi Edith Piaf şi au avut loc spectacole
cu Folies Bergère, iar la mesele cafenelelor s-au aşezat Federico García Lorca,
Vittorio Gassman şi Maurice Chevalier. În localuri nu se mai dansează tango,
dar fotografiile de epocă au păstrat pozele voluptuoase ale dansatorilor de
mult uitaţi. De altfel, pentru Calle Corrientes suspină, de-a lungul
deceniilor, nenumărate texte ale muzicii de tango, cum ar fi cîntecul cu
acelaşi nume, de Alberto Vaccarezza, autor de tango de la începutul secolului
al XX-lea:
„Calle Corrientes a iubirilor mele, Calle Corrientes unde
m-am născut,
Unde, printre luminile în mii de culori, în acea noapte am
cunoscut-o pe ea“.
Uneori, cozile celor care aşteaptă să cumpere bilete sau să
intre la spectacol se întind pe toată strada. Alteori, se extind şi pe strada
imediat următoare. Este efervescenţa premierelor – atunci se întîlnesc emoţia
noutăţii şi bucuria participării la eveniment. Los porteños adoră să fie
admiraţi şi să îşi etaleze eleganţa sartorială şi frumuseţea naturală, dar
interesul pentru teatru rămîne intact, în spatele fiinţei sociale desăvîrşite.
Sub lu-minile strălucitoare ale clădirilor, oamenii trăiesc spectacolul
dinaintea reprezentaţiei. Iar cînd uşile acoperite de panouri sau complet
tapetate cu imaginile actorilor se deschid pentru o clipă, fracturînd
imaginile, se zăreşte, fulgurant, lumea de dincolo – holurile vaste de marmură
şi scările înalte. Misterul universului accesibil în schimbul unui bilet. Odată
spectatorii intraţi, urmează răsfăţul dinaintea oricărui spectacol de pe
„strada Corrientes“ – paharul de Fernet (băutura alcoolică tipică) amestecat cu
Coca-Cola sau Sprite, servit, promoţional, pe tăvile ce îşi fac loc printre
mulţimi.
Serviciile gastronomice locale includ, de altfel, o
specialitate la prima vedere extravagantă sau cel puţin bizară. Pe marile
bulevarde, dar şi pe străzile modeste, chelnerii merg netulburat şi traversează
traficul, cu tăvi pe care se află, în echilibru impecabil, ceşti de cafea.
Scena pare cinematografică. Acest delivery, destinat cu precădere persoanelor
aflate în timpul programului de lucru, în birouri sau în magazine, reflectă un
spirit burghez nealterat de ofensiva noului – de cele mai multe ori, cafenelele
îşi trimit ceştile de porţelan, salvînd de la uitare plăcerea de a bea o cafea,
aşa cum o beau, odinioară, los porteños. Deseori, lîngă ele se odihnesc şi
cîteva medialunas, croasantele locale, foarte populare. Pensionarii urmează
ritualul de fiecare după-amiază (cafea şi medialunas), în cafenele şi
cofetării, atît în cartierele selecte, cît şi în zonele proletare. Unii se
întîlnesc cu prietenii, iar alţii preferă solitudinea ziarului şi reflecţia. În
astfel de scene, deliciul gourmet se confundă cu savoarea cutumei burgheze.
Devine sesizabilă distanţa dintre realitatea economică şi percepţia socială,
menţionată de statistici, lipsurile estompîndu-se în faţa dorinţelor moştenite
după decenii de prosperitate. Atitudine de potemkiniadă? Mai degrabă, stăruinţa
unei habitudini, în naturaleţea cu care bătrînii îşi beau cafeaua în localurile
tipice, aparent impasibili în faţa economiei fragile.
Argentinianul se distinge printr-o remarcabilă rezistenţă la
tulburări economice. În ultimii 40 de ani, alternanţele năucitoare ale
inflaţiei cu hiperinflaţia, inflaţia galopantă şi alte forme sălbatice de
inflaţie l-au lăsat sărăcit, dar rareori învins. În anii ’60, cînd a înţeles că
moneda naţională este fatalmente condamnată, el a inaugurat cea mai îndelungată
relaţie – cea cu dolarul. De atunci, el economiseşte aproape exclusiv în dolari
şi vinde şi cumpără bunuri imobiliare în aceeaşi monedă. Se spune despre el că
gîndeşte în dolari, mereu îngrijorat de soarta nesigură a economiei, realitate
care a dat naştere unei expresii foarte comune: „În ţara asta, nu ştii pe ce
calci!“.
Economia locală pare să împrumute din nestatornicia
oamenilor săi. O criză poate precede un boom impresionant, aşa cum s-a
întîmplat la începutul anilor ’90. În 1989, devorată de hiperinflaţie, ţara
atingea un indice record de sărăcie: 47,3%. Inflaţia era de 5.000%! În 1991,
noul ministru al economiei, Domingo Cavallo, propunea legea convertibilităţii,
care stabilea un curs fix între peso şi dolar – era începutul unei noi epoci,
ce a durat 11 ani, atîta timp cît legea s-a aflat în vigoare. Devenea amintire
unul dintre obiceiurile dobîndite în ultimii ani – goana după cumpărături, în
ziua de salariu, de teama creşterii preţurilor în doar cîteva ore. În 1994, la
cîţiva ani de la introducerea convertibilităţii, Argentina avea cea mai redusă
rată a sărăciei înregistrate în secolul al XX-lea (14%), importurile deveniseră
mai ieftine decît producţia locală, iar oamenii îşi petreceau vacanţele la
Miami. Privatizările masive decise de preşedintele Carlos Menem au inclus peste
200 de companii statale, multe servicii devenind mai eficiente. Dar realitatea
noii stabilităţi nu alungase neîncrederea cronică în bănci, oamenii continuînd
să îşi păstreze dolarii în casă. Pînă în ziua de azi, de altfel, se perpetuează
un sistem financiar paralel cu cel oficial, argentinienii fiind experţi în a
ascunde banii în cele mai neaşteptate locuri – în ghivecele cu flori, în cutia
de siguranţe, în diversele piese de mobilier, în frigider sau îngropaţi în
grădină. A devenit faimos cazul unui cuplu de actori, după ce ea a descoperit
(prea tîrziu, însă) că partenerul său ascunsese banii într-un pui ţinut în
congelator!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters