Nr. 625 din 25.05.2012

Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Alina PURCARU
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2010   |   Februarie   |   Numarul 514   |   BUENOS AIRES QUERIDO. Sub semnul unei clase (IV)

BUENOS AIRES QUERIDO. Sub semnul unei clase (IV)

Autor: Justina IRIMIA | Categoria: Rubrici | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Neîncrederea endemică a fost agravată de criticile la adresa iregularităţilor şi a corupţiei politice şi sindicale, determinate de ritmul rapid al privatizărilor impuse de Menem. Altă consecinţă inevitabilă a procesului a fost creşterea semnificativă a şomajului. După cîţiva ani de prosperitate, în care Argentina devenise ţara latino-americană cu cel mai mare venit pe cap de locuitor, restul anilor ’90 au fost marcaţi de teamă şi de scepticism. În 1999, cînd Fernando De la Rúa prelua puterea, era evident că legea convertibilităţii (odinioară, salvarea economiei) devenise nocivă. Ţara intrase în recesiune. Cu simţul lor suplimentar, mereu activat în chestiuni economice, oamenii intuiau adierea fatală a unei alte crize.
S-a recurs, atunci, la o metodă primitivă: cluburile de troc. Oamenii, în mare parte aparţinînd clasei medii, se adunau în zone special închiriate de organizatori şi intrau într-o reţea de schimb, de toate naturile – o prăjitură, pentru un pachet de detergent, o bijuterie veche, pentru o haină uzată, un set de veselă, pentru un aparat electrocasnic. Dezvoltîndu-se în ingeniozitate, cu timpul, trocurile au inclus şi servicii la preţuri reduse (de exemplu, o excursie în Brazilia, sub preţul oficial, în schimbul înnoirii autocarelor folosite). Utilizatorii trocurilor se declarau mulţumiţi. Fără îndoială, un tip de inteligenţă de urgenţă îl va defini mereu pe argentinian!
 

În 2001, la 10 de ani de la promulgarea legii convertibilităţii, deficitul fiscal lăsat de regimul Menem şi marea datorie externă (provocată de dorinţa lui De la Rúa de a menţine legea) au determinat o nouă instabilitate. Ca opţiune disperată, Domingo Cavallo (cunoscut şi ca „părintele convertibilităţii“) a fost numit, din nou, ministru al economiei. Dar atunci cînd presa anunţa că acesta avea conturi personale exclusiv în bănci străine, a urmat un bank run al populaţiei, care a dat naştere unei mari ieşiri de capital din ţară. De altfel, întrebat, în timpul unui interviu, dacă informaţia legată de conturile sale era adevărată, ministrul a răspuns că nu poate da lămuriri, pentru că, în familia sa, soţia lui este cea care se ocupă de gestionarea banilor!

La sfîrşitul lui 2001, cînd şi marii investitori au început să îşi retragă banii din conturile bancare, sistemul financiar a intrat în colaps. Ca într-un scenariu sud-american tipic, în care eroii se transformă în agenţii dezastrului, Cavallo, fostul salvator, anunţa introducerea unor restricţii asupra conturilor bancare ale tuturor persoanelor fizice, măsură denumită, popular, corralito. Aluzie la imaginea coralului în care alt organism poate rămîne captiv, el corralito însemna imposibilitatea de a extrage bani din propriul cont, realitate dramatică şi picătură finală pentru un popor cu vocaţia protestului. Violentele mişcări de stradă care au izbucnit imediat, precum şi jafurile din supermarketuri, pe fond de stare de asediu, au fost urmate de fuga preşedintelui De la Rúa, care a decolat cu elicopterul de pe acoperişul Casei Rosada.
 

Argentina cunoscuse un relativ calm social în ultimele două decenii, vărsarea de sînge rămînînd relegată în anii ’70, pe timpul regimului militar. Cele 39 de persoane care au murit în timpul represiunii poliţieneşti din 2001 reprezintă, pînă în ziua de azi, un număr revoltător de mare în mentalul colectiv al argentinienilor, lipsiţi, în general, de propensiunea pentru agresivitate. De altfel, rata din ce în ce mai mare a infracţionalităţii, începînd cu sfîrşitul anilor ’90, nu a reuşit să le producă un cult al violenţei ca reacţie, o pornire distructivă justificată, ci o tot mai pronunţată repulsie, precum şi dorinţa de a protesta paşnic în faţa răului.

În anii imediat următori crizei, eforturile de redresare erau însoţite de convingerea că şi cetăţenii săraci continuau să aparţină (sau nu încetaseră să aparţină) clasei mijlocii. Oameni deveniţi „les nouveaux pauvres“ făceau descinderi discrete în magazinele cu produse ieftine. Încercau să salveze aparenţele prestigiului lovit şi să-şi umple stocurile odinioară îndestulate.

 


 
 
 
Cele mai citite articole
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Speranța lucidă a Bucureștilor
FILM. Cannes 2012: Cristian Mungiu, în cărţi, la mijlocul competiţiei
Endemicul plagiat în şcoala românească
Educaţia – o piatră de încercare
Cele mai comentate articole
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Speranța lucidă a Bucureștilor
Endemicul plagiat în şcoala românească
Fără epic (II)
BIFURCAŢII. Absolvenţii
Cele mai recente comentarii
Marius OPREA
Alternativ
Veşti bune
Norman Manea,....PAUL GOMA sau “PAUL GOMA “ ???!!!! EROARE FATALĂ MANIPULARE NEVINOVATĂ
mariicaialbastri@yahoo.com
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Uniunea Artistilor Plastici Elite Art Gallery Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Infocarte Cartier Reteaua literara
 
Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Institutul Cultural Roman Dana Art Gallery Senso TV vreaubilet ro hoteluri
 
Business Edu LicArt Şcoala Micile Vedete Corporate Image International Experimental Engraving Biennial Gazduire