Neîncrederea endemică a fost agravată de criticile la adresa
iregularităţilor şi a corupţiei politice şi sindicale, determinate de ritmul
rapid al privatizărilor impuse de Menem. Altă consecinţă inevitabilă a
procesului a fost creşterea semnificativă a şomajului. După cîţiva ani de
prosperitate, în care Argentina devenise ţara latino-americană cu cel mai mare
venit pe cap de locuitor, restul anilor ’90 au fost marcaţi de teamă şi de scepticism.
În 1999, cînd Fernando De la Rúa prelua puterea, era evident că legea
convertibilităţii (odinioară, salvarea economiei) devenise nocivă. Ţara intrase
în recesiune. Cu simţul lor suplimentar, mereu activat în chestiuni economice,
oamenii intuiau adierea fatală a unei alte crize.
S-a recurs, atunci, la o metodă primitivă: cluburile de
troc. Oamenii, în mare parte aparţinînd clasei medii, se adunau în zone special
închiriate de organizatori şi intrau într-o reţea de schimb, de toate naturile
– o prăjitură, pentru un pachet de detergent, o bijuterie veche, pentru o haină
uzată, un set de veselă, pentru un aparat electrocasnic. Dezvoltîndu-se în
ingeniozitate, cu timpul, trocurile au inclus şi servicii la preţuri reduse (de
exemplu, o excursie în Brazilia, sub preţul oficial, în schimbul înnoirii
autocarelor folosite). Utilizatorii trocurilor se declarau mulţumiţi. Fără
îndoială, un tip de inteligenţă de urgenţă îl va defini mereu pe argentinian!
În 2001, la 10 de ani de la promulgarea legii convertibilităţii,
deficitul fiscal lăsat de regimul Menem şi marea datorie externă (provocată de
dorinţa lui De la Rúa de a menţine legea) au determinat o nouă instabilitate.
Ca opţiune disperată, Domingo Cavallo (cunoscut şi ca „părintele
convertibilităţii“) a fost numit, din nou, ministru al economiei. Dar atunci
cînd presa anunţa că acesta avea conturi personale exclusiv în bănci străine, a
urmat un bank run al populaţiei, care a dat naştere unei mari ieşiri de capital
din ţară. De altfel, întrebat, în timpul unui interviu, dacă informaţia legată
de conturile sale era adevărată, ministrul a răspuns că nu poate da lămuriri,
pentru că, în familia sa, soţia lui este cea care se ocupă de gestionarea
banilor!
La sfîrşitul lui 2001, cînd şi marii investitori au început să
îşi retragă banii din conturile bancare, sistemul financiar a intrat în colaps.
Ca într-un scenariu sud-american tipic, în care eroii se transformă în agenţii
dezastrului, Cavallo, fostul salvator, anunţa introducerea unor restricţii
asupra conturilor bancare ale tuturor persoanelor fizice, măsură denumită,
popular, corralito. Aluzie la imaginea coralului în care alt organism poate
rămîne captiv, el corralito însemna imposibilitatea de a extrage bani din
propriul cont, realitate dramatică şi picătură finală pentru un popor cu
vocaţia protestului. Violentele mişcări de stradă care au izbucnit imediat,
precum şi jafurile din supermarketuri, pe fond de stare de asediu, au fost
urmate de fuga preşedintelui De la Rúa, care a decolat cu elicopterul de pe
acoperişul Casei Rosada.
Argentina cunoscuse un relativ calm social în ultimele două
decenii, vărsarea de sînge rămînînd relegată în anii ’70, pe timpul regimului
militar. Cele 39 de persoane care au murit în timpul represiunii poliţieneşti
din 2001 reprezintă, pînă în ziua de azi, un număr revoltător de mare în
mentalul colectiv al argentinienilor, lipsiţi, în general, de propensiunea
pentru agresivitate. De altfel, rata din ce în ce mai mare a
infracţionalităţii, începînd cu sfîrşitul anilor ’90, nu a reuşit să le producă
un cult al violenţei ca reacţie, o pornire distructivă justificată, ci o tot
mai pronunţată repulsie, precum şi dorinţa de a protesta paşnic în faţa răului.
În anii imediat următori crizei, eforturile de redresare
erau însoţite de convingerea că şi cetăţenii săraci continuau să aparţină (sau
nu încetaseră să aparţină) clasei mijlocii. Oameni deveniţi „les nouveaux
pauvres“ făceau descinderi discrete în magazinele cu produse ieftine. Încercau
să salveze aparenţele prestigiului lovit şi să-şi umple stocurile odinioară
îndestulate.