OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este riscant să afirmi că un gest necinstit se poate justifica printr-un neajuns, o lipsă sau o suferinţă. Lăsînd sarcina în seama relativismului moral, care se ocupă de acest teren delicat, merită, totuşi, menţionat, că mecanismul de legitimare etică se sprijină, în viaţa argentiniană, de instituţia cea mai de preţ a societăţii – psihologul. Marcos Aguinis îşi continuă reflecţiile despre viclenie, care: „poate fi de asemeni interpretată ca o reacţie, un mod sucit şi nevrotic de a lupta. Aceasta ar explica ingredientele falsei sale omnipotenţe, a profundei sale ranchiune şi a abilităţii studiate de a da lovituri neaşteptate care nu lasă loc de răspuns. Şmecherul dispreţuieşte legea care mereu l-a dispreţuit pe el şi îşi bate joc de valorile care nu l-au respectat niciodată“.

În 1979, se aştepta, la Buenos Aires, vizita Comisiei Interamericane de Drepturi ale Omului, din care făcea parte şi secretara Administraţiei Carter pe probleme de drepturi ale omului. Ţara se afla în plină furie a regimului militar care aresta, deţinea, tortura şi ucidea, în centre clandestine de detenţie, mii de militanţi de stînga sau suspectaţi de astfel de activităţi. Era inevitabil ca supravieţuitorii centrelor şi familiile acestora să denunţe crimele comise, în faţa membrilor Comisiei. Cu un an înainte, cu ocazia Campionatului Mondial de Fotbal organizat în Argentina, dictatorul Videla solicitase agenţiei de PR Burson-Marsteller să lanseze o campanie pentru îmbunătăţirea imaginii. Una dintre strategii a fost crearea sloganului „Noi, argentinienii, sîntem drepţi şi umani“ („Los argentinos somos derechos y humanos“). Jocul de cuvinte specula substantivul „drept“, tranformîndu-l în adjectiv, şi modifica sintagma standard „drepturi ale omului/umane“, creînd o altă sintagmă, descriptivă şi impactantă – „drepţi şi umani“. Sloganul devenise un loc comun în timpul Campionatului Mondial.

După cum scrie jurnalista Mariana Seoane în ziarul Clarin, actul comandat de ministrul de Interne utiliza fonduri publice: „pentru a oculta ceea ce era deja de neascuns: crime împotriva umanităţii comise de terorismul de stat. Şi totuşi, sloganul noi argentinienii sîntem drepţi şi umani a rămas o marcă de neşters în minţile argentinienilor. Un slogan care, mulţi ani mai tîrziu, a început să le provoace ruşinea“.

În afara psihologului, pe lista persoanelor celor mai solicitate, în marile oraşe argentiniene, se află avocatul şi notarul. Prezenţi la orice eveniment cu implicaţii juridice, cei doi obligă la mari cheltuieli, dar asigură încrederea, într-o societate tulburată de forme paranoice de suspiciune. Acestea sînt consecinţele a nenumărate escrocherii, succint definite de victime şi martori drept „viclenie argentiniană“. Cei mai mulţi argentinieni au avocaţi personali, la fel cum au medici de familie, şi recurg la ei fie pentru a-şi proteja o afacere, fie pentru a închiria un apartament, fie pentru a se simţi în siguranţă. Într-o chestiune profesională, adeseori, doi argentinieni decid să nu se întîlnească şi îi deleagă pe reprezentanţii legali respectivi, pentru discuţii.

Teama de escrocherii (de altfel, substantivul „escrocherie“ este foarte recurent în limbajul local de azi) îi determină pe argentinieni să intre în angajamente economice, cu mari precauţii. De exemplu, pentru a semna un contract de închiriere a unui apartament, în Capitală şi alte mari oraşe, este obligatorie prezentarea unei garanţii de către chiriaş. Aceasta este proprietatea unei alte persoane. În cazul în care chiriaşul nu plăteşte chiria, păgubitul obţine drepturi asupra proprietăţii utilizate drept garant. De la cazul hoţilor deghizaţi în orbi şi poliţişti care au jefuit o bancă, la zeci de metri de un comisariat, pînă la apelurile telefonice prin care se solicită familiei unei victime răscumpărare de mii de dolari (după cîteva astfel de situaţii, s-a aflat că totul era înscenat, iar răpirea, fictivă) viclenia argentiniană este denunţată tot mai vehement. Împreună cu aroganţa, ea formează un cuplu defăimat, dar acceptat ca fiind fatal, pierdut uneori în zona în care dispreţul glisează spre admiraţie.

Erată: În articolul „Virtutea viciului (I)“ din numărul trecut, în paragraful al cincilea, apare „ţară naţională“ în loc de „tară naţională“.