OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintr-un exces de concentrare asupra trierii pe genuri şi după „gen“ a lungmetrajelor candidate la Oscar, mi-a scăpat, în analiza anterioară a nominalizatelor la statuete, un aspect extrem de important privind actorii şi în special filmul ca vehicul al unui star. Pe de o parte, Academia Americană de Film (A.A.F.) menţine o consistenţă moderată: anul trecut, premia din greu Vagabondul milionar, un lungmetraj fără nume mari în distribuţie; mai mult, în 2007 îi rezerva un trofeu nu foarte cunoscutei Marion Cotillard. Şi în 2010, deşi clasicii abundă, s-a mai creat nişte spaţiu pentru numele mici şi mijlocii – semnificativ, două locuri la actriţe (Carey Mulligan şi Gabourey Sidibe la rol principal/ Mo’Nique şi Anna Kendrick la secundar) şi cîte unul la bărbaţi (Jeremy Renner la rol principal şi Christoph Waltz la secundar). Alegerile sînt departe de a fi aventuroase, dar cel puţin spectrul e larg: se acoperă prestaţia actoricească glamour (Cruz, deşi tot Cotillard fură luminile rampei în Nine), cea ingenuă (Mulligan), cele extrem de studiate şi lustruite (Morgan Freeman şi Meryl Streep – ambii interpretează personalităţi, nu personaje), cele obositor de stas (Matt Damon şi Vera Farmiga) şi, nu în ultimul rînd, cele efervescente, datorînd mult scenariului (Waltz şi Woody Harrelson). O duzină din aceşti actori se află la prima nominalizare – faptul că Plummer se numără printre ei mi se pare incredibil, dar şi Bullock e o surpriză –, iar cinci (George Clooney, Morgan Freeman, Penelope Cruz, Helen Mirren şi Meryl Streep) au deja un Oscar pe şemineu. În schimb, Matt Damon deţine o statuetă pentru scenariu.

 

Unde să începi cu lista absenţilor? Din zgîrcenia Academiei privind numele noi, au rămas pe dinafară revelaţia din District 9, Sharlto Copley, interpretul principal din A Serious Man, Michael Stuhlbarg, şi australianca Abbie Cornish (Bright Star). Cît despre cunoscuţi, Alfred Molina (An Education) ar fi meritat o candidatură la statueta pentru rol secundar. Dacă anul acesta AAF a mai lepădat din scrupulele morale, vezi Stanley Tucci nominalizat pentru un rol de ucigaş în serie pedofil, atunci putea măcar să-l ia în seamă pe Matt Damon, cu prestaţia din The Informant! al lui Steven Soderbergh, unde joacă extrem de pertinent un escroc mitoman, în loc de aceea din Invictus, în care deţine un personaj din carton premium. Lipseşte, totodată, Tobey Maguire (Brothers). De asemenea, numele lui Viggo Mortensen (The Road) e suspect de absent de pe lista nominalizărilor, dar, cine ştie?, poate academicienii s-au plictisit de adaptări ale romanelor lui Cormac McCarthy după No Country for Old Men. A fost deja discutată trecerea cu vederea a lui Emily Blunt (The Young Victoria), dar, în cazul de faţă, mi se pare justificată, are o partitură de ilustrată. Sau de umeraş pentru toalete flamboaiante, dacă preferaţi. Mai degrabă vedeam îndreptăţită o nominalizare la rol secundar pentru Melanie Laurent (Inglorious Basterds). Însă, de departe, cea mai notabilă absenţă feminină este Julianne Moore (A Single Man).

 

Ca digresiune, merită observat că, în comparaţie cu anul trecut, statuetele şi-au recîştigat „americanitatea“. În 2009, Cruz devenea prima hispanică oscarizată, englezoaica Winslet pleca acasă cu trofeul, iar australianul Heath Ledger obţinea postum trofeul pentru cel mai bun actor în rol secundar; singurul american, cumva pierdut în peisajul internaţional, era Sean Penn. Acum există doar un britanic candidat la Oscarul pentru cel mai bun rol principal, Colin Firth, şi un austriac – Christoph Waltz –, la secundar. Mai mult, două englezoaice şi o hispanică definesc elementul „străin“ de la categoriile destinate actriţelor, iar două dintre acestea au fost deja „brevetate“ de A.A.F. Pe scurt, prea mulţi clasici americani – deşi unii îndelung nedreptăţiţi –, prea puţine nume noi. Sună a consolare pentru thespieni, şi înţelegi de ce, dacă te uiţi la categoria principală: cel mai bun film.

 

Wendy Ide, unul dintre cronicarii de la Times, a făcut cea mai pertinentă observaţie asupra Oscarurilor din acest an: da, e prima dată, din 1943 încoace, cînd A.A.F. nominalizează 10 pelicule, dar doar trei dintre acestea se conformează vechiului şi împămîntenitului tipic de lungmetraj mainstream, ca vehicul al unor staruri. Notă: Avatar o are pe Sigourney Weaver, dar ei i-a trecut vremea de magnet la box-office, iar Bigelow îşi execută remarcabil de rapid actorul cu un nume mai consistent (Pearce), iar celălalt „star“ al ei (Fiennes) apare foarte scurt, cei doi par anexe ale poveştii. E drept, starurile din cele trei pelicule şi-au făcut datoria la box-office. Mai precis, Up in the Air a obţinut 137 de milioane de dolari faţă de bugetul de 25, The Blind Side a pornit cu 29 şi a făcut 245, iar filmul lui Tarantino – lansat cu mult înaintea celorlalte două – a fost produs cu 70 de milioane de dolari, producînd la rîndul său 313, potrivit site-ului box-office mojo.com. În paranteză fie spus, e cum nu se poate mai ironic faptul că, dintre cele trei vehicule de staruri, cel mai profitabil dintre acestea (Brad Pitt) a rămas nenominalizat, în timp ce Clooney şi Bullock – considerată favorită – au intrat din plin în graţiile Academiei. Însă, chiar dacă starurile şi-au onorat reputaţia, şi Avatar, şi Up au bugete şi încasări considerabil mai mari; de pildă, banii pe care i-a făcut animaţia propriu-zisă depăşesc dublul fondurilor produse la box-office de Inglorious Basterds.

 

Surpriza, din acest punct de vedere, dat fiind că, de obicei, academicienii apreciază succesul în defavoarea talentului, constă în egalitatea ca număr de nominalizări a celui mai scump, mai comercial şi profitabil lungmetraj (Avatar) şi a celui mai „de artă“ şi, în consecinţă, a celui mai sărac şi la buget (15 milioane de dolari), şi la încasări (un milion peste buget) – The Hurt Locker. Cel dintîi nu te solicită deloc, îţi încarcă ochii şi îţi goleşte mintea, ca dovadă, faceţi testul pentru a vedea cîţi spectatori mai ţin minte vreun substantiv din limba Na’vi; majoritatea nu a reţinut nici ridicolul nume al minereului căutat de oameni („unobtainium“!). Deşi ambele pelicule au de-a face cu militari în medii ostile, nu puteau fi mai diferite. S-ar putea spune că The Hurt Locker dezamorsează bomba Avatarului. Filmul lui Bigelow are timpi morţi, dar nu din indulgenţă, ci programatic, şi îi exploatează tocmai în calitatea lor contrapunctuală – acesta mi se pare meritul notabil al peliculei, chiar dacă nu are pluridimensionalitatea lui Inglorious Basterds. Pe de altă parte, ca tematică şi tratament ale timpilor morţi merge pe urmele lui Sam Mendes din Jarhead, exploatînd laborios liniştea dinaintea furtunii „din deşert“ (sic!), care nu se produce niciodată.

 

Secvenţele de acţiune sînt ceea ce s-ar numi „low key“, s-a remarcat deja, dar parcimonia nu se aplică la sînge sau la unelte comune de sensibilizare a spectatorului – copii, în cazul de faţă. Această incongruenţă, însă, merge mai departe: The Hurt Locker duce lipsă de racorduri solide la nivelul tramei şi, de parcă asta nu era suficient, îţi sînt şi arătate cu degetul prin diferenţele de filmare dintre secvenţe. The Hurt Locker are forţă, dar nu ca film în sine, ci ca succesiune de incidente dramatice. Încercînd o comparaţie la limita imposibilului, Avatar e mai „adunat“, dar, pentru prima dată în cariera lui, Cameron lasă fire narative suspendate! E breşa din bătălia ex-ilor prin care s-ar putea strecura Tarantino...