OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Balkane, Balkane moj
Budi mi silan i dobro mi stoj
(J. Stulik)


1. Imagini

Vechiul cintec pop Balkan al interpretului croat Johnny Stulik, sustras uitarii, circula acum printre tinerii ex-iugoslavi. De ce au resuscitat, in mod spontan, tinerii exact acest fragment de trecuta cultura pop? Poate ca versurile – „Balcani, Balcanii mei/ Pastrati-va maretia, tineti-va bine“, „Sintem tigani blestemati de soarta“ – sint de natura sa justifice acest fenomen de identificare. Poate ca aceste versuri explica mai bine anumite elemente de psihologie colectiva ex-iugoslava, balcanica, decit diverse teorii indelung elaborate.
Versul „Pastrati-va maretia, tineti-va bine“ contine citeva sugestii importante. El face aluzie la „tinutul din Balcanii delurosi“ de pe vremea cind iugoslavii nu aveau obiectii la localizarea lor in Balcani. O alta trimitere este aceea la ideologia eroica a comunismului, formularea dobro mi stoj mascind o ironie in subtext. In argoul local, expresia inseamna „ai grija“, dar contine si sugestia potentei sexuale masculine.

„Balcanii“ – ca ansamblu de stereotipii populare uimitor de rezistente, preponderent negative – au in spate o lunga istorie. Vreme de decenii, Balcanii s-au dovedit a fi spatiul preferat de exercitare a imaginatiei coloniale vest-europene. De la popularul roman al lui Anthony Hope, The Prisoner of Zenda, a carui actiune era plasata in Ruritania, Balcanii au servit ca ecran de proiectie pentru fanteziile romantice vest-europene. Balcanii aveau tot ce n-avea Europa de Vest. Constituiau, de asemenea, un teritoriu convenabil pentru exercitarea unui colonialism lenes, genul care nu necesita calatorii lungi, fie ele si imaginare.
Multi „colonizatori textuali“ (cum excelent ii definea Vesna Golsvordy) au vizitat tinuturi imaginare situate in Balcani: Ruritania, Carpathia, Kravonia, Silaria, Moesia, Selovnia, Pottibakia, Evarchia, Erewhon, Slaka. Multi au vizitat spatii inexistente cu nume exotice ca Slavna, Demlin, Mlavia, Danubia, Djakowar. In calatoriile lor, acesti colonizatori textuali au intilnit lideri fara minte, regi aroganti, spioni, vagabonzi, conducatori militari timpiti, indivizi servili si idiotizati aflati la cheremul unor regimuri dictatoriale, turnatori, ucigasi, tirani insetati de singe, salbatici, principi Dracula si mutanti vampiri.

In acelasi timp, locuitorii Balcanilor rar calatoreau in Europa de Vest. A reusit aceasta performanta Bay Ganyo, personajul literar creat de Aleko Konstantinov. Dar, denuntindu-l pe Bay Ganyo drept rasist (personajul e un fel de colectie umblatoare de comportamente condamnabile), ginditorii postcolonialisti bulgari i-au semnat condamnarea la moarte.
Da, unii calatori au reusit sa ajunga chiar si in New York, dar numai si numai ca „tipic-balcanici“, ca in filmul lui Jacques Tournier Cat People. Un american cumsecade se indragosteste de o femeie originara din Serbia care are obiceiul sa se transforme in pantera ori de cite ori se infurie. Intr-un moment de crunta disperare, americanul spune: „Doamne, ce se-ntimpla cu mine? Eram un tip normal si fericit!“. Ceea ce inseamna: orice relationare cu un Celalalt de provenienta balcanica te va baga in bucluc.
Apoi a venit la putere regimul comunist, care a turnat gaz peste focul imaginatiei vest-europene. Personajul Dracula al lui Bram Socker si-a gasit noi avataruri cu ocazia intrarii in scena a dictatorilor comunisti. Uneori, categoriile se suprapun, ca in ultima versiune a celebrului film The Prince and the Showgirl. In film, o banala coafeza din Queen reuseste sa topeasca inima de fier a unui dictator comunist roman sau bulgar.

Romanul lui Malcom Bradbury Rates of Exchange, cu continuarea sa Why Come to Slaka?, este probabil ultimul dintr-o lunga serie de produse artistice inspirate de Razboiul Rece si localizate in Balcani. Dupa caderea Zidului din Berlin, au aparut produsele post-Razboi Rece, printre care filme care erau (si mai sint inca) populate de fiorosi traficanti de uraniu ex-iugoslavi si ucraineni.
Multi creatori de seama si-au lasat amprenta asupra hartii imaginare a Balcanilor. Intre ei, scriitori ca Lawrence Durrell, Malcom Bradbury, George Bernard Shaw, E.M. Forster, Agatha Christie, Rebecca West, Saul Bellow, Julian Barnes, precum si numerosi jurnalisti, actori, regizori, politisti, politicieni. Balcanii imaginari au fost modelati si remodelati, construiti si reconstruiti. In timp ce sute de mii de refugiati din fosta Iugoslavie luau drumul Europei de Vest, Goran Stefanovski a imaginat un nume generic nou: „casabalcanic“, compus din „Casablanca“ si „balcanic“.

Razboiul din fosta Iugoslavie a pus la loc Balcanii pe harta lumii. Un munte de produse jurnalistice, autobiografice, cinematografice si literare s-a adunat intre timp. Multumita contributiilor ex-iugoslavilor insisi, realitatea Balcanilor si-a confirmat mai mult decit oricind proasta faima. Inca o data, Balcanii au devenit spatiul de vinatoare preferat pentru o Europa de Vest in cautare de sentimente puternice, de speculatii politice producatoare de fiori, recuperare morala, angajament politic real.
Stigmatul balcanic e perceput si in interiorul respectivului tinut, unde nimeni nu accepta ca exista o motivatie de natura genetica. Slovenii se considerau un scut european de protectie impotriva „balcanizarii“. Croatii credeau despre ei insisi exact acelasi lucru, si inca mai cred. Sirbii faceau, fara mofturi, cumparaturi in Sofia, in Istanbul sau in Thessalonic, dar considerau ca in Balcani sint doar bulgarii. Bulgarii, in sfirsit, n-aveau nici o portita de scapare. Ei n-aveau cum sa-si impinga Muntii Balcani si mai departe – peste Marea Neagra, pina in, sa zicem, Rusia. Dupa disparitia liderilor comunisti cu propensiuni artistice, asemenea proiecte au devenit de domeniul imposibilului. Deci, cine locuieste astazi in Balcani? Bulgarii.

Refrenul lui Stulic „Balcani, Balcanii mei/ Pastrati-va maretia, tineti-va bine“ si brusca lui recuperare ar putea semnifica reconcilierea celor tineri cu identitatea balcanica, o identificare in spirit postmodern cu o imagine care e, ca toate imaginile, o chestiune de moda. Ar putea avea, de asemenea, semnificatia unui protest impotriva opresivei spalari pe creier nationaliste. In urma cu doar citiva ani, in timpul regimului Trudjman, un curios paragraf care interzicea orice tip de asociere intre Croatia si statele balcanice a fost la un pas de a fi lipit la Constitutia croata.
Versul „Sintem tigani blestemati de soarta“ tradeaza (in afara de mila-de-sine si de un rasism subiacent) constientizarea faptului ca populatia rromani, grav discriminata in Croatia, Serbia, Albania, Romania, Bulgaria etc., constituie, de fapt, segmentul etnic maxim discriminat al Europei. Uzind de o strategie de autostigmatizare care atrage, inevitabil, tentatia de a-si plinge de mila, versul este un raspuns scurt si dur – de mare succes comercial, de asemenea – la stigmatizarea Balcanilor. Numeroase produse culturale de provenienta balcanica – filme (de Emir Kusturica, Goran Paskaljevic etc.), piese de teatru, muzica pop – folosesc aceasta strategie cu dubla valenta. Cu alte cuvinte, daca intreaga lume ne vede astfel, drept „tigani“, drept primitivi, salbatici, o sa ne jucam perfect acest rol. Si lumea va lua aceasta mascarada drept adevar.


E mult de lucru

E mult de lucru pina la a stabili o cooperare culturala reala in Europa. Popoarele din Balcani, mai ales cele din fosta Iugoslavie, au dificila sarcina de a regindi, de a reevalua si de a integra trecutul recent si rolul lor in contextul actual. Cu alte cuvinte, popoarele Balcanilor au de parcurs un lung drum pina sa se regaseasca. E nevoie ca ei sa deconstruiasca atit schemele de autostigmatizare incetatenite, mila-de-sine si discriminarea, cit si aroganta nascuta pe terenurile miscatoare ale nationalismului si o anumita „mindrie de a fi Celalalt“.

Vest-europenii ar trebui sa faca acelasi lucru. In ultimii ani, Europa a cunoscut un proces de tranzitie rapid, marcat de evenimente de mare importanta, cum ar fi caderea Zidului Berlinului, unificarea Germaniei, introducerea monedei unice europene. Europa e in plin proces de extindere si acest proces va continua. Dar, mai presus de orice, Europa trece azi prin modificari demografice. Europa este azi, mai mult decit inainte (dupa expertii demografi, intr-un grad pentru care nu exista termen de comparatie in istorie), populata masiv de imigranti de origine noneuropeana. Peisajul uman european s-a schimbat radical in ultimii 30 de ani. Astfel ca vest-europenii vor trebui, la rindul lor, sa initieze o reevaluare a setului ideologic pe care se sprijina mindria de a fi vest-european – democratia, drepturile omului, toleranta etc.
Una dintre marotele Europei este multiculturalismul. Insa, in practica, ideea multiculturalismului se concretizeaza in a cumpara legume de la magazinul turcesc si in a lua cina intr-un restaurant indonezian. Incidentele de natura etnica si rasiala sint parte integranta a vietii de zi cu zi in Europa. Folosind o definitie a societatii contemporane ca „societate de risc, caracterizata prin reflexivitate globala“, Slavoj Zizek ajunge la concluzia ca „rasismul insusi devine reflexiv“. „Rasismul reflexiv de azi este, in mod paradoxal, capabil sa se autodefineasca in termeni de respect fata de cultura celuilalt“, potrivit lui Zizek. Multiculturalismul european este, in forma practicata azi, mai mult decit oricind, un simplu deghizament corect politic pentru indiferenta, pentru lipsa de contacte dintre diversele etnii, pentru rasismul acceptabil din punct de vedere politic.

Intr-un context atit de complicat, nu e usor sa reflectezi asupra ideii de cooperare culturala europeana. Sint multe intrebari de ridicat si multe raspunsuri de dat inainte de a initia o atit de ambitioasa intreprindere: de exemplu, e de discutat felul in care vedem si definim cultura. In cadrul cooperarii culturale – care, azi, are sensul comun de schimb de produse culturale – vad trei principale scenarii care comporta pericole majore.
Primul asemenea scenariu este deja in desfasurare, avind ca baza ideea de multiculturalism european. E un scenariu gen „concurs muzical Eurovision“. Acest spectacol apartinind culturii de masa, care implica emotional milioane de telespectatori europeni, constituie metafora cea mai explicita si mai vulgara a cooperarii culturale europene. Cistigatorii de anul acesta, membrii unui grup pop din Turcia, reprezinta un perfect produs mass culture al ideologiei multiculturaliste europene. Cei votati de juriu intaresc stereotipiile culturale (prin semi-dansul din buric pe o muzica semi-orientala), le contesta (prin blondele fiice ale Turciei nascute in Elvetia), in acelasi timp exprima si se elibereaza de „identitatea nationala“. Cu acest exemplu in minte, ne putem cu usurinta imagina cum ar arata un festival de poezie europeana, de arta, de teatru european avind la baza aceeasi idee de cooperare culturala.
Al doilea posibil scenariu de cooperare culturala in Europa ar fi unul avind la baza standarde culturale inalte, menite sa constituie un scut de aparare impotriva culturii americane de masa care domina actualmente piata europeana. Au existat unele incercari de a proteja produsele culturale europene de „imperialismul american“. Mai exista, in orice caz, inca o „amenintare“ imaginara – una care vine dinlauntru, dinspre europenii non-europeni. Canonul cultural vest-european, dominant vreme de secole, nu mai joaca un rol decisiv in cadrul culturii globale azi. O politica culturala bazata pe frica de „islamizare“ din interior si de „americanizare“ din exterior ar putea avea ca rezultat un scenariu bazat pe excludere, in care Europa s-ar autodefini ca „aparator“ sau „curator muzeal“ al celor mai inalte valori culturale „europene“.

Al treilea pericol se ascunde in formula „pledoarie pentru cultura“ (advocacy for culture). Expertii in politici culturale, operatorii culturali, furnizorii de spatii culturale ar putea ajunge sa-i depaseasca numeric pe scriitori, artisti, regizori, scenaristi, actori, compozitori etc. Daca un asemenea scenariu se va realiza, cooperarea culturala europeana s-ar reduce in realitate la cooperarea culturala dintre cei care traseaza politicile culturale. Ar invinge ideea de cultura ca serviciu. Cultura ar servi drept unealta a unificarii europene; ar servi drept ambasador, drept diplomat, drept serviciu de escorta. In acest caz, cultura s-ar falsifica pe sine in scopul de a deveni un cit se poate de cuceritor reprezentant al statului national, ar servi, cu alte cuvinte, la mentinerea statu quo-ului.
Pe linga aceste trei scenarii, mai exista pericolul supraproductiei. Cum spunea Jean Baudrillard, „Arta nu a murit pentru ca nu s-ar mai fi produs, ci pentru ca s-a produs prea multa“.


Test si toast

Dinamica culturala – schimburile constante, vii – se desfasoara de la sine, de obicei fara reflectie. Ideile, influentele, interactiunile apar indirect, accidental, adesea din greseala. E greu sa controlezi aceasta dinamica, sa-i urmezi directiile, sa le intelegi cu usurinta.
Adevarata „limba a culturii“ de azi ar putea fi numita smurfentaal. Asa isi numesc tinerii olandezi din zonele urbane jargonul, care e condimentat cu termeni marocani, turcesti, antileene, englezesti, la care se adauga o importanta componenta gestuala. Termenul smurfentaal provine din cultura populara („smurfs“ sint niste omuleti albastri de desene animate). Cu alte cuvinte, limba culturii ar fi un amestec de limbi, in continua transformare. E o limba aflata sub influenta culturii globale si vorbita la nivel global; o limba a unei constante includeri, nu a excluderii.

Si marile opere de arta tot cu de la sine putere apar. Cel mai adesea, autorii lor nu reprezinta „specificul national“, dimpotriva: sint outsideri, rebeli, exilati, singuratici. James Joyce, un irlandez rebel, a parasit Irlanda, si-a parasit casa, religia, valorile si normele mostenite, a respins normele limbajului si traditia literara. A pornit de la o poveste a lui Homer, producind cel mai important monument literar al modernismului european, prin romanul sau Ulise. Sa ni-l imaginam pe dl Joyce astazi. I-ar trebui sapte ani ca sa termine Ulise si saptesprezece ca sa nu termine Finnegan’s Wake. In acest moment, dl Joyce s-ar afla in Trieste, ar fi sarac si necunoscut, ar urma sa predea engleza in orasul croat Pula, citeva luni. Apoi s-ar muta la Paris.
Aici, sa-mi fie permis sa va dau o tema: Imaginati-va cum Nora ii spune lui James: „Sintem atit de saraci, Jimmy, ar trebui sa depui actele pentru vreo bursa, cu proiectele pe care le ai!“. Ar putea bogatul sistem cultural actual, institutiile culturale de acum, sa-l ajute pe dl Joyce? Ar putea managerii culturali actuali sa-si dea seama ca e genial? Sau, conform regulamentelor, l-ar sfatui sa ceara stipendii de la vreo institutie culturala irlandeza? Sau l-ar sfatui sa incerce pe la vreo fundatie culturala greceasca, avind in vedere „aspectul grec“ abordat de proiectul sau? Poate ca raspunsul la aceste intrebari ne-ar ajuta in construirea unei noi politici culturale europene.
Mesajul meu este simplu, temerile mele, la fel. Nu ar trebui ca „muncitorii“, „proletarii culturii“ sa lucreze in sprijinul dezvoltarii institutiilor culturale, ci institutiile culturale ar trebui sa functioneze in scopul usurarii activitatii „proletarilor culturii“.

Pentru ca mesajul meu vine in deschiderea acestui seminar, dati-mi voie sa inchei cu un citat din Malcom Bradbury cit se poate de potrivit in aceasta situatie. Aceste cuvinte, rostite intr-o engleza stricata, ii apartin Tovarasului General I. Vulcani, seful statului slakan: „In Slaka, noua ne place sa facem toast1. Toastul nostru preferat este «pentru a ne dialogi»2. Prin «a ne dialogi», noi vrem sa spunem multe lucruri. Dialogitul este prietenia tuturor popoarelor fraterne iubitoare de pease3. Dialogitul e marele spirit de amicitie si de coincidenta in pareri. Dialogitul inseamna dorinta sincera de intercurse4 – un intercourse in cadrul caruia fiecare partener este egalul celuilalt si nimeni nu sta deasupra“.

_______

1. Joc de cuvinte intre make a toast („a tine un toast“) si make toast (a face piine prajita); generalul vizeaza sensul primei expresii, dar o foloseste pe a doua.
2. Verbul to dialogi, folosit de general, nu exista in limba engleza (atit substantivul, cit si verbul au forma dialogue).
3. Forma corecta (peace) este inlocuita, in engleza stricata a generalului, de pease, un plural invechit al substantivului pea, „mazare“.
4. Din seria sinonimica exprimind notiunea de „conlucrare“, generalul alege (nefericit) cuvintul intercourse, al carui sens secund – „contact sexual“ – e intarit de dubiosul final de fraza. In plus, cuvintul e pronuntat gresit, rezultind intercurse, compus inexistent in limba engleza, dar care, prin traducerea componentelor, ar insemna „a se injura reciproc“.