Baltazar. Autobiografie

Autor: Slawomir MroZek | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Slawomir Mrozek s-a născut în 1930 la Borzecin, Polonia. A debutat în 1950, cu reportaje publicate în ziarele timpului. Din 1963 a părăsit Polonia şi a locuit în Italia, Franţa, SUA şi Germania de Vest, revenind în Polonia abia în 1996. A scris proză scurtă, romane, scenarii radiofonice şi de film, dar este cunoscut mai ales pentru teatrul său de avangardă, în maniera grotesc-absurdă, care se joacă pe toate scenele lumii.

Memoria şi vorbirea ne întregesc

Motivele datorită cărora scriitorii se apucă să-şi scrie amintirile sau autobiografia sînt diferite. De cele mai multe ori, o fac convinşi de importanţa sau pur şi simplu de caracterul de excepţie al propriei existenţe, uneori de dorinţa de a-şi comenta creaţia, alteori, în sfîrşit, îi îndeamnă obişnuinţa de a scrie.

Slawomir Mrozek, în cuvîntul introductiv şi în încheierea cărţii, ne aduce la cunoştinţă că a început să-şi scrie amintirile în scopuri terapeutice. Voia ca, pătrunzînd metodic înlăuntrul memoriei şi aşternînd pe hîrtie trăirile evocate, imaginile şi gîndurile, să învingă afazia (pierderea capacităţii de a se sluji de limbă, atît în vorbire, cît şi în scris) cu care rămăsese după un atac cerebral. În ultimele propoziţii, scriitorul, mulţumindu-le celor care-l ajutaseră în timpul convalescenţei, adaugă că doreşte să dedice rezultatele acestor strădanii „tuturor persoanelor care suferă de afazie“, în speranţa că le-ar putea fi de folos în vindecarea bolii.

Dedicaţia şi cuvintele de încurajare sînt sincere şi adevărate, autorul nu pare totuşi să imite „victimele“ la modă şi foarte preţuite în cultura de masă, care, confruntîndu-se cu o suferinţă de acest fel sau cu alta – cancer, alcoolism, narcomanie etc. – şi însănătoşindu-se, anunţă lumii triumful lor, pozînd în alinători iniţiaţi în faţa celorlalţi. (În paranteză fie spus, mîngîierea lor nu înseamnă adesea decît că se laudă cu sănătatea şi norocul lor.) Se pare că Slawomir Mrozek, subliniind caracterul terapeutic al cărţii şi adresînd-o în special persoanelor cu un handicap de care suferea şi el, face un gest cu o semnificaţie mai adîncă decît simpla exprimare a solidarităţii cu tovarăşii loviţi de aceeaşi soartă.

Oamenii care suferă de afazie sau de alte boli înrudite, precum amnezia ori sindromul Alzheimer, par să însemne pentru el numai cazuri acute… ale unui destin omenesc normal. Adică omul, transformîndu-se prin natura lui în timp, pierde, şi asta nu o dată, şi din propriul sine; de multe ori, încetează să mai fie aşa-zis el însuşi. „Aşa-zis“, întrucît, dacă stăm să ne gîndim la sensul acestui cuvînt, el începe să „se şteargă“, devenind, cum susţine scriitorul cu altă ocazie, o „iluzie lingvistică“.

Altfel spus, Slawomir Mrozek, pe care l-a preocupat întotdeauna problema identităţii (naţionale, sociale, de cultură), cu un curaj şi cu o hotărîre vrednice de admiraţie, s-a folosit de propria boală pentru a aborda o problemă fundamentală a omului care este: autoidentificarea individualităţii. Ce înţelegem atunci cînd spunem despre sine „eu“? La urma urmei, ce înseamnă să ne simţim „noi înşine“? Este vorba de o situaţie permanentă ori schimbătoare, iar dacă este schimbătoare, ce anume se schimbă? Care-i fundamentul identităţii noastre pe care îl legăm de numele şi prenumele nostru?

Autorul, referindu-se la corespondenţa cu Jan Blonski din anii ’60, un critic prieten, aminteşte o observaţie cu privire la lucrările lui literare de atunci. Blonski spune într-una dintre scrisori că Mrozek scria ca şi cînd n-ar fi fost în stare să abordeze nici o temă „în stare naturală“, ci numai „supranaturală“, iar ca să spună ceva esenţial despre un anumit subiect trebuia să se ridice la nivelul bizareriei, grotescului sau al absurdului, doar în acest fel ştia să vorbească despre lume, om ori istorie.

În această carte este altfel. Scriitorul se exprimă aici cum nu se poate mai obişnuit. Într-adevăr, nu se întîmplă pentru prima dată – a oferit şi mai înainte numeroase exemple de acest fel (este vorba îndeosebi de textele adunate în volumele Varia, ca şi de sute de pagini dintr-o corespondenţă pasionantă) –, totuşi este pentru prima oară cînd lucrurile iau o asemenea amploare. De această dată, este vorba aproape de un paradox: e posibil ca această stare de lucruri să fie determinată de situaţia „nenaturală“, „deformată“ sau de-a dreptul „monstruoasă“ în care se afla autorul Emigranţilor în urma bolii.

El însuşi, cu un simţ al umorului caracteristic, interpretează astfel lucrurile, încît acela care n-a fost în stare să scrie altfel decît „supranatural“ (suprarealist, parabolic, grotesc) a încetat pur şi simplu să mai existe – a dispărut, s-a volatilizat nu se ştie unde, a murit. Locul lui îl ocupă acum altcineva, o personalitate cu alte însuşiri, atît de schimbate, că se cere numit altfel. Acesta va fi Baltazar din titlu.

Spre sfîrşitul acestui raport despre viaţa lui Slawomir Mrozek, autorul povesteşte un vis pe care l-a avut la Paris în decembrie 2003, la un an şi jumătate după atacul cerebral. Tocmai în acest vis îşi cunoscuse noul nume şi „auzise“ despre premoniţia unei „călătorii îndepărtate peste graniţă“. N-are sens să ne îndoim de sinceritatea acestei mărturisiri: nu pare că scriitorul a inventat acest vis în scopuri compoziţionale, pentru a-şi împrumuta din el un alt nume. Acesta nu este nici comun şi nici prea puţin semnificativ. Neîndoielnic, are legătură cu ultimul rege al Babilonului, iar prin acesta cu binecunoscuta prevestire din timpul orgiei mitice. Este vorba, se înţelege, de biblicul mane, tekel, fares scris pe perete de o mînă misterioasă. Să ne amintim ce înseamnă aceste cuvinte, cel puţin după prorocul Daniil:

S-a socotit, s-a cîntărit, s-a împărţit. Dumnezeu a judecat regatul tău şi i-a hărăzit sfîrşitul. Eşti cîntărit şi socotit prea uşor. Regatul tău a fost împărţit şi dat mezilor şi perşilor.

Baltazar vel Slawomir Mrozek îşi face bilanţul vieţii sale („secrete“) şi se apreciază el însuşi („cîntăreşte“). Dar, pentru că n-are nici un regat şi n-are ce împărţi, împarte ceea ce are, adică înţelepciunea lui. Iar această înţelepciune glăsuieşte: memoria şi vorbirea ne întregesc. Iată singurul regat al omului.

Prefaţă de Antoni Libera

Din partea autorului

Mă cheamă Slawomir Mrozek, dar, ca urmare a împrejurărilor care au intervenit în viaţa mea acum patru ani, noul meu nume va fi mult mai scurt: Baltazar.

În ziua de 15 mai 2002, am suferit un atac cerebral, urmat de afazie. Afazia înseamnă pierderea în parte sau în totalitate a capacităţii de a te sluji de limbă, cauzată de alterarea unor structuri cerebrale.

Cînd mi-am recăpătat vorbirea şi am încercat să mă întorc la lucru, doamna Beata Mikolajko, licenţiată în profesia de logoped, mi-a propus să scriu o nouă carte în cadrul terapiei pe care o urmam. Am hotărît că ea va avea ca titlu provizoriu Jurnalul întoarcerii – continuare, legat de Jurnalul întoarcerii pe care l-am publicat în 1996. Dar de astă dată, voi povesti despre ceea ce s-a petrecut pînă în anul 2005. Şi această carte este încheiată acum.

În cursul scrierii, memoria mi-a revenit cu încetul. Astfel că, în septembrie 2005, cînd am sfîrşit cartea, eram în stare să-mi aduc aminte mult mai multe întîmplări şi să le şi aştern pe hîrtie. Trag nădejde că, deşi am predat cartea la tipar, acest proces va progresa şi voi folosi tot mai bine limba, atît în vorbire, cît şi în scris. Socotesc că, treptat, voi putea scrie destul de bine, atît cît e posibil după afazie.

Partea mai scurtă a acestei cărţi se referă la Mexic. Am dorit să le amintesc cititorilor ce s-a întîmplat din anul 1990 pînă în 1996 şi asta am descris în Jurnalul întoarcerii. A doua parte a cărţii îmi înfăţişează viaţa din copilărie pînă la plecarea din Polonia.

Vă rog să nu căutaţi în această carte iniţierea mea erotică sau continuarea ei, deoarece acestea nu se află în ea. Sînt de acord cu teza potrivit căreia o apropiere de acest fel între un bărbat şi o femeie este cea mai importantă din lume, dar mă abţin de la o asemenea tematică, avînd în vedere caracterul absolut particular al acestor probleme şi totodată nedreptatea care domneşte în literatura noastră. În vreme ce bărbaţii vorbesc zgomotos despre ele, cea mai mare parte dintre femei tace, deşi ar avea destule lucruri de spus. Această unilateralitate a destăinuirilor îmi trezeşte neîncrederea. Cunoscîndu-i pe bărbaţi, le cunosc de asemenea şi înclinaţia spre lăudăroşenie, care mă face de obicei să le citesc jurnalele cel puţin cu neîncredere.

În carte, pomenesc diferite persoane cunoscute sau mai puţin cunoscute, ca şi diferite situaţii în care m-am găsit în cursul vieţii mele. Se poate întîmpla ca, fără să vreau, să fi schimbat unele fapte, prezentîndu-le altfel decît s-au petrecut în realitate. În aceste cazuri, îi rog pe cititori să mă ierte.

Baltazar vel Slawomir MrOZek

Traducere de Stan Velea

Fragmentele fac parte din volumul omonim, aflat sub tipar la Editura Curtea Veche.