OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriel LIICEANU
The Paltinis Diary. A Paideic Model in Humanist Culture
Edited with an Introduction by Sorin Antohi. Translated by James Christian Brown. Central European University (CEU) Press, Budapesta, 2000, 221 p., f.p.

Reiau acest titlu de acum cinci ani cu inima indoita. Daca la cronica mea asupra Jurnalului de la Paltinis, din 1996, el mi se parea o trimitere intertextuala inspirata, astazi trebuie sa recunosc faptul ca ma nemultumeste partial. Nu mai sint convins de similaritatea (culturala si psihologica) existenta intre „festinul“ (intelectual) platonician si experientele paideice ale grupului noicist, activ in anii saptezeci-optzeci. Discutiile filozofice din Banchetul lui Platon vin pe fundalul unei virste istorice a echilibrului si armoniei, fiind expresia „tihnei“ spirituale superioare (aristocratice), pe cind cele din faimoasa carte a lui Gabriel Liiceanu sint mai curind reprezentarea sublimata a unei stari de criza profunda. In ciuda izolarii semieremitice a protagonistilor romani („mositi“ spiritual – in sens socratic – de catre Noica insusi), regimul de austeritate culturala, sociala si, fara indoiala, politica, in decorul careia are loc „maieutica“, transpare din volum si, mai ales, din istoria propriu-zisa a cartii dupa publicare (elementul de senzational atribuit ei ani in sir, clandestinitatea in care circula pe „piata neagra“ etc.). Prin urmare, intelectualii strinsi in jurul lui Socrate, care vorbesc relaxat despre dragoste, nu experimenteaza nici pe departe traumele celor aflati in scoala lui Noica de la Paltinis. Nu cunosc in primul rind marginalizarea si ostracizarea acestora din urma (dincolo de povestile tesute pe seama prigonirii constante a lui Socrate). Intre grupurile amintite este – ca sa preiau o distinctie a lui Sorin Antohi asupra careia voi reveni – antagonismul si, totodata, scindarea vita activa vs. vita contemplativa. „Banchetul“ (lui Platon) ramine un timp al libertatii si afirmarii acestei libertati, in vreme ce „Paltinisul“ (lui Liiceanu) ilustreaza un timp al represiunii si negarii acestei represiuni.

Am pastrat totusi titlul din 1996 acum (cind ma refer la editia engleza a cartii despre universul cultural al lui C. Noica), intrucit si Banchetul lui Platon, si Jurnalul de la Paltinis al lui Gabriel Liiceanu sint modele paideice in interiorul umanismului. Ambele (chiar in forme si contexte diferite) reprezinta excursuri initiatice in fenomenologia culturii, mergind de la faza idolatrizarii Maestrului pina la cea a respingerii lui. Insurgenta Discipolului apare in Jurnalul… lui Liiceanu mai ales la Andrei Plesu (comparabil cu Aristofan in Banchetul), dar ulterior – si aici ma gindesc la istoria anilor optzeci si, in mod deosebit, a anilor nouazeci – „separarea“ de Maestru se propaga la toti invataceii lui Noica si chiar la emulatia creata indirect in jurul curentului paltinisan. Nu mai este, cred, un secret pentru nimeni antinoicismul tinerelor generatii de filozofi si intelectuali (in general, postdecembristi), prea putin convinsi de virtutile epifaniei prin recluziune culturala. Probabil ca si mitizarea excesiva a teoreticianului lui „in“ si „intru“ a dus, prin recul, la o astfel de situatie (imi amintesc, de pilda, ca, pe la inceputul anilor optzeci, era chiar o moda printre elevi si studenti sa-i scrie autorului Povestirilor despre om, asteptind apoi – precipitat – un raspuns). Insa, indiscutabil, dupa 1990, asistam in plus la o profesionalizare a actului filozofic, fenomen inexistent inainte („oficiala“ si „functionala“ se dorea doar „filozofia“ de partid si de stat). Aceasta a creat printre tinerii specialisti preocuparea pentru sistem si ideologii, facindu-i reticenti la speculativ. Nu ma indoiesc ca „noicismul“ le-a putut parea unora ca ei „desuet“, „superficial“ si, probabil, usor „boem“. Despartirea de pontiful cultural a fost vazuta – ca atare – drept un rau necesar.

Sentimentul meu ramine ca „scoala“ de la Paltinis isi pastreaza totusi valoarea atemporala (dovada si traducerea de fata), in primul rind datorita „fenomenologiei culturale“ pe care o realizeaza, valabila oricind si oricum. Cultura reprezinta subiectul real al acestei paideia aproape monastice (comparatia stabilita de catre Sorin Antohi intre „Paltinisul“ lui Noica si „Castalia“ din romanul lui Hermann Hesse, Das Glasperlenspiel, mi se pare excelenta), facute insa fara rigoarea dogmatica a instructorilor spirituali clasici. Impresioneaza mai ales atentia lui Noica pentru finalitatea notionala in cultura, ce da unitate si stabilitate proiectului sau fenomenologic. Filozoful observa in Jurnal… ca, daca in logica gindirea trece prin trei nivele – concept, judecata si rationament –, in cultura ordinea va fi, in chip necesar, inversata, judecata precedind rationamentul si conceptul. Ultimul pare greu de atins, multe opere din istoria culturii oprindu-se, dupa Noica, pe palierul judecatii ori al rationamentului. Unele opereaza fascinant cu acestea din urma, creind impresia ca ar fi ajuns la concept, dar semnalul e fals. In cultura, conceptul incununeaza sistemul si nu il ilustreaza sporadic, suprapunindu-se „revelatiei“. Judecata corespunde „intelectului“, in timp ce rationamentul se refera la „ratiune“ (Noica il numeste uneori „silogism“). Oprirea la nivelele premergatoare conceptului este sterila, blocind o expansiune intelectuala ce ar fi putut genera epifanii. Contemplatia fara finalitate devine – in ierarhia foarte precisa a filozofului – un fel de „incremenire in proiect“, dupa expresia de mai tirziu a lui Gabriel Liiceanu. In ciuda „acuzatiilor“ formulate de Andrei Plesu, Noica vrea „rezultate“ la nivelul culturii, dovedindu-se pregatit moralmente pentru profesoratul concret, socializat.

Mentionind „ereziile“ lui Plesu, am atins de fapt sarea si piperul Jurnalului…. Viitorul Ministru de Externe are nedumeriri in privinta modului de experimentare a „palierelor“ in cultura, fiindca, „in timp ce trecerea de la intelect la ratiune este o chestiune de grad, trecerea de la ratiune la revelatie se face printr-o ruptura de nivel. In acest sens, poti fi vinovat ca n-ai obtinut rationamentul, raminind in orizontul judecatii, dar nu poti fi raspunzator pentru faptul ca n-ai obtinut conceptul. Responsabil nu esti decit la nivelul judecatii si rationamentului. s…t Judecata o afirmi, de concept te lasi strabatut; te afirma el“. Mai putin sensibil la valorile cuprinse in exercitiul intelectual autofag, Andrei Plesu crede ca toate trebuie sa foloseasca individualitatii, ca si cultura reprezinta, pina la urma, un „accesoriu“ si nu un tarim al revelatiilor fara obiect (ideea va fi ulterior preluata in metafora „drumului spre ceva“, din Minima moralia).

Altfel, riscul depersonalizarii prin cultura ramine major: „ Mi se pare ca risti un monstruos al reusitei, poti obtine rationamentul, ba chiar conceptul la nivelul operei, in vreme ce in plan existential te afli sub nivelul judecatii. Problema nu este deci de a-ti gindi gindul, ci de a-ti trai gindul. [...] Marea cezura eu nu o vad intre cultura judecatii si cea a conceptului, ci intre existenta si cultura“. Pentru a fi convingator, autorul volumului Pitoresc si melancolie exemplifica: „Eu trebuie sa ma lupt cu gurmandiza mea, cu excesul de voluptate, cu histrionismul, cu impulsivitatea“ si, in consecinta, „nu inteleg sa obtin conceptul (sau macar rationamentul) cu orice pret“. Plesu ii opune aici lui Noica un intreg sistem care – pentru generatiile de intelectuali de dupa 1990 – a devenit fundamental. Este vorba despre obtinerea conceptului prin actiune si nu neaparat prin contemplatie. Asa cum am spus, Sorin Antohi sintetizeaza foarte bine antagonismul in dichotomia vita activa vs. vita contemplativa, conchizind ca prima nu se afla mai prejos de a doua, ci in complementaritate cu ea. In caz de disjunctie (cum se intimpla in dialogul Noica-Plesu), vita activa se manifesta drept echivalentul paralel al entitatii vita contemplativa. Cu o tinerete controversata (din punct de vedere politic), Noica nu mai avea rabdare, aparent, pentru astfel de nuante.
Traducerea in engleza (foarte buna, apartinindu-i lui James Christian Brown) a Jurnalului de la Paltinis reprezinta un act de cultura important. Imi insusesc din nou observatia lui Sorin Antohi, conform careia cartea lui Gabriel Liiceanu este fresca unui moment din evolutia intelectualitatii romanesti anticomuniste.

Publicul euro-american poate distinge aici treptele de articulare a unei culturi dizidente. De asemenea, pare interesant de urmarit jonctiunea culturala, stabilita – prin intermediul lui Noica insusi – intre generatia Criterion-ului si cea a Gulag-ului romanesc, a ultimei promotii libere si, respectiv, a ultimei promotii opresate din acest secol. Pozitia lui Noica in interiorul arcului peste timp ramine oarecum ingrata. Sorin Antohi aminteste faptul ca trecutul sau prolegionar si cultura apolitica, propovaduita in anii ceausismului (si vazuta, pina la un punct, ca indirect favorabila dictaturii), il faceau vulnerabil la criticile de tipul celor enuntate de Andrei Plesu, intrucit exista – in cazul sau – o ruptura intre fapta si concept. Pentru Noica, vita contemplativa devenise o necesitate – disimulata in idealul culturii pure. Vita activa fusese doar prilejul unui esec. Repet, comparatia pe care o face Sorin Antohi intre Jurnalul de la Paltinis si Das Glasperlenspiel (publicat in 1943) mi se pare remarcabila. In romanul lui Hesse, protagonistul – Joseph Knecht –, atunci cind revine de la contemplatie (asigurata de experienta paideica din „Castalia“) la actiune, moare, dovedindu-se inadaptat. De aceea s-ar putea spune prin transfer ca, intr-un mod obscur, subliminal, Noica parea sa fi inteles, in plina epoca ceausista, un adevar dureros. Pentru el nu mai era cale de intoarcere.