OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Barack Obama este noul preşedinte al Statelor Unite şi s-a instalat recent la Casa Albă din Washington DC. Deja au fost semnate primele decizii. Stîngaciul copil al unui kenyan şi al unei albe fără prejudecăţi rasiale a păşit cu dreptul alături de noua sa echipă democrată, după marele spectacol oferit lumii întregi. Milioane de americani au ţinut să fie prezenţi la suita de manifestări şi de ceremonii ce însoţesc acest moment extrem de important al naţiunii americane.

 

 

Miliarde de oameni de pe întregul mapamond au urmărit cu sufletul la gură – sau mai puţin participativ – imensul show colorat şi înviorat de ceremoniile din 20 ianuarie 2009. Cînd inegalabila voce, însoţită de o imensă fundă violetă, a Arethei Franklin a omagiat intrarea în istorie a lui Barack Obama. Cînd întreaga clasă politică americană, democraţi şi republicani, foştii preşedinţi Carter, Ford, Bush, tatăl lui W., plus soţul lui Hillary, simpatizatul şi astăzi Bill Clinton, dar şi alte vedete ale Congresului Statelor Unite, precum Nancy Pellosi sau Ted Kennedy şi-au marcat prezenţa şi au fost „united we stand“ la momentul transferului de putere în mîinile şi în mintea unui afroamerican. Un moment unic în viaţa Americii. Cînd democraţii şi-au sărbătorit victoria, iar republicanii au fost alături de democraţi, de democraţii care propuseseră votanţilor să aleagă între o femeie şi un politician de culoare. Nu se mai pomenise aşa ceva într-o Americă a bărbaţilor şi a albilor. Dar roata se învîrte: ce a fost ieri nu mai este astăzi. Simplu: a învins, după o campanie palpitantă, nu lipsită de momente contondente, senatorul de Illinois, Barack Obama, în competiţia din interiorul Partidului Democrat. Ca apoi, în alegerile prezidenţiale propriu-zise ce au urmat, să-l învingă pe veteranul John McCain, propus de către Partidului Republican. Cum a reuşit un politician lipsit de experienţă – un nou venit, dacă ar fi să-l comparăm cu actualul vicepreşedinte, experimentatul şi versatul Joseph Biden – să ajungă să se instaleze în Biroul Oval de la Casa Albă? Pare incredibil, dar tot ce s-a întîmplat în ultimii ani l-a ajutat şi i-a fost favorabil lui Barack Obama. Mai întîi, uzura republicanilor şi impopularitatea războaielor din Irak şi Afganistan. Apoi, degradarea vieţii de zi cu zi, ce s-a conjugat cu dezastrul de pe Wall Street şi a împins economia americană la un pas de colaps. După căderea comunismului, capitalismul se vedea învingător în lupta dură dusă în secolul trecut cu socialismele de tot felul şi cu agresivul comunism care a dat chix. Două războaie mondiale, un Holocaust şi mai multe genociduri au bulversat întreaga omenire.

 

Ca şi asprele confruntări ideologice, religioase sau rasiale, nici înfruntările economice nu au scutit lumea de mari convulsii. Putea rezista capitalismul în lupta cu propriile sale limite, după ce se dovedise învingător prin toată lumea? Democraţiile occidentale, în cap cu Statele Unite, ofereau lumii un model de urmat. Departe de a fi perfect, dar mereu perfectibil. O lume ce putea oferi libertăţi cetăţeneşti, un minimum de drepturi ale omului şi o prosperitate greu de egalat, oricît de stîngişti sau anarhişti, de antiglobalizanţi sau musulmani ne-am dovedit. Greu de contestat prosperitatea şi belşugul Americii. Şi iată că lumea de astăzi a fost supusă unei noi provocări: America se prăbuşeste. Şi atrage după ea întreaga omenire. Dezastrul sistemului financiar-bancar reprezentat de marile bănci şi de corporaţiile din Manhattan şi de pe Wall Street a atras economia americană spre dezastru. Şi totul a coincis cu alegerile prezidenţiale din 2008, cînd republicanul George W. Bush îşi încheia un nefericit şi hulit mandat.

 

 

Cine şi cum urma să scoată Statele Unite din impas şi să salveze omenirea de la dezastru? Scenariile deveneau apocaliptice, în timp ce Congresul american era solicitat să injecteze miliarde şi miliarde de dolari, contrar esenţei capitalismului şi efectelor dure ale cererii şi ofertei impuse de cerinţele pieţei libere, pentru salvarea sistemului bancar. Şi apoi a economiei înseşi, falimentarea industriei americane de automobile însemnînd prăbuşirea întregii economii mondiale. Bucuria nebunilor sau a unor exaltaţi stîngişti de tipul Hugo Chavez–Evo Morales sau a unor lideri religioşi islamişti, precum Ahmadijenad, care consideră America drept răul cel mare al lumii de azi. Deci, ce s-a întîmplat de fapt? Simplu: democraţii au jucat tare pe o carte cîştigătoare. Propuneau alegătorilor americani să aleagă ca viitor preşedinte al SUA fie o femeie – aşa ceva nu s-a mai văzut –, fie un afroamerican – aşa ceva nu s-a mai pomenit. Chiar dacă au existat încercări în acest sens. Barack Obama a fost cel care a reuşit să pună propriile calităţi şi aspiraţii alături de strategiile şi de interesele Partidului Democrat. Un moment decisiv – au fost mai multe ce s-au înlănţuit – a fost Convenţia Naţională a Partidului Democrat din 2004. David Axelrod deja îşi crease clipul publicitar ce se va impune în 2008 – „Yes, we can!“ – şi oferea o şansă celor care tot sperau că un nou curs al politicii americane le poate schimba viaţa.

 

În acest punct intervine şi charisma lui Obama de a se adresa simplu şi direct oamenilor, de a solidariza aspiraţii şi de a coagula speranţe. Am putea compara apariţia lui Obama pe spirala politicii americane cu faimosul discurs al lui De Gaulle de la Londra, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cînd Franţa era învinsă şi totul se prăbuşea în jur, un ofiţer francez chema la solidarizare şi necedare în faţa dezastrului. Ceea ce s-a şi întîmplat. Dacă, pînă la un punct, doar nume extrem de cunoscute şi populare din America, precum prezentatoarea de televiziune Oprah Winfrey sau rapperul Kanye West, erau alături de Obama, politicienii democraţi au început, unul după altul, să cedeze din propiile aspiraţii şi să-l sprijine pe viitorul preşedinte. Senatorul John Kerry a fost cel care i-a cedat discursul principal la Convenţia democrată. În faţa a 5.000 de delegaţi, Barack Obama îşi începe seria de discursuri fulminante care-l vor conduce spre Casa Albă. Guvernatorul de New Mexico, Bill Richardson, un reprezentant de marcă al comunităţii latino americane, i se alătură. Precum şi, ulterior, senatorii Edward Kennedy şi Hillary Clinton, care-i devin partizani. Şi artizanii unei noi echipe care va gestiona provocările cărora trebuie să le facă faţă America. Nominalizarea unui experimentat politician în treburile internaţionale în persoana lui Joe Biden a întărit expertiza unei echipe ce are destule necazuri pe cap. În lume şi acasă. Rusia lui Putin – nu am înţeles de ce la întronarea noului Patriarh al Rusiei nu am fost reprezentaţi de însuşi PF Daniel; la acest nivel se pot trage multe sfori, nu de azi, de ieri, se ştie bine – nu se omoară după Obama. Dar alte popoare au mari aşteptări. Ce se întîmplă în Orientul Mijlociu este la fel de important – republicanii au fost susţinători mai consecvenţi ai Israelului decît democraţii (vom vedea cum vor evolua lucrurile, nu doar prin declaraţii de circumstanţă) – ca şi dosarul iranian. Democraţii lui Obama vor să pună din nou Statele Unite pe harta lumii. În plan intern, se propune un pachet amplu de măsuri anticriză.

 

Un vast program de investiţii, mai ales în infrastructură, tehnologii şi energii alternative, mari proiecte de relansare a economiei americane supuse unei recesiuni fără precedent vor fi susţinute de o reală austeritate în domeniul cheltuielilor publice. Vom vedea dacă promisiunile devin realitate şi dacă va supravieţui capitalismul american. „Yes, we can!“, sîntem convinşi, va mobiliza energii şi ambiţii, aşa cum visul american al preşedintelui Roosevelt a devenit şi el realitate, cînd tot mai puţină lume mai credea în aşa ceva. Au şi cuvintele forţa lor.