Autor: 
În urmă cu 148 de ani, cu puţin
înainte de Legea secularizării averilor mănăstireşti,
arheologul Alexandru Odobescu pleda pentru strîngerea
obiectelor de cult într-un muzeu, „unde să le fie asigurată
o conservare mai bună decît pe la mănăstiri“; datorită
eforturilor acestui vizionar, a fost fondat Muzeul Naţional de
Antichităţi, una dintre primele asemenea instituţii din spaţiul
românesc. Despărţirea Statului de Biserică şi crearea
muzeelor sînt două aspecte fundamentale ale modernităţii
europene; orice ţară civilizată se recomandă printr-o guvernare
liberă de ingerinţa clericală şi prin cultura sa, depozitată şi
vehiculată (în parte) prin intermediul instituţiilor muzeale.
În România, la aproape un veac şi jumătate de la
demersurile energice ale lui Alexandru Odobescu, într-un
răstimp nu tocmai abundent în vizionari şi nici munificent în
privinţa culturii, asistăm neputincioşi la regres: Biserica
Ortodoxă este din ce în ce mai activă, iar supravieţuirea
patrimoniului devine incertă (fără ca între aceste două
realităţi să existe, în general, o legătură nemijlocită).
O hotărîre de guvern publicată
în 10 martie 2009, în Monitorul Oficial (dar datată 25
februarie), pune în vedere Muzeului Naţional de Artă al
României să transfere administraţiei prezidenţiale, în
termen de 30 de zile, odoarele provenind de la biserica fostei
mănăstiri Cotroceni. Aproape 150 de obiecte de cult – icoane,
broderii, orfevrărie, mobilier liturgic etc. – de o inestimabilă
valoare urmează a fi extrase din spaţii special amenajate şi
aşezate în biserică. Gravitatea acestei decizii
guvernamentale este multiplă. Aplicarea ei ar crea un precedent
primejdios pentru eventuale solicitări similare (altfel spus, este
începutul sfîrşitului colecţiei muzeale), ar provoca
închiderea Galeriei de Artă Medievală pe o perioadă
nedeterminată (într-un context în care criza economică
nu va permite, probabil, alocarea unor fonduri suplimentare în
segmentul culturii), dar, mai ales, ar pecetlui soarta obiectelor de
patrimoniu: odată scoase din mediul stabilizat şi controlat în
care se află acum, ele se vor degrada iremediabil.
Chiar dacă ar fi reconstituită
milimetric (ceea ce nu e cazul!), în privinţa microclimatului
– temperatură, umezeală, luminozitate –, biserica de la
Cotroceni nu se poate substitui unui muzeu. Indiferent de calitatea
materialelor de construcţie şi a execuţiei, variaţiile de
temperatură vor fi fatale unor obiecte fragile din lemn. De altfel,
aceasta a fost şi concluzia comisiei convocate de MNAR, în
componenţa căreia au intrat cei mai buni restauratori (Dan Mohanu,
Oliviu Boldura, Pia Stinghie) şi specialişti în artă veche
românească (Corina Popa, Constanţa Costea, Ioana Iancovescu,
Anca Lăzărescu etc.) de care dispunem actualmente, convocată post
factum, pe 9 martie, cînd deja hotărîrea de guvern
fusese luată, chiar dacă nu şi publicată. Iată cîteva
dintre problemele ridicate cu acel prilej, cu referire mai ales la
iconostasul de lemn aurit: dacă se pune problema mutării lor,
obiectele ar trebui să fie monitorizate vreme de cel puţin un an
(Dan Mohanu); este posibil ca microclimatul din interiorul bisericii
să fie incompatibil cu obiectele aduse la un anumit stadiu de
conservare (opinie generală); odată demontat şi supus unor
condiţii de transport necontrolate, iconostasul va fi grav afectat,
el fiind oricum o piesă fixă, nedestinată manevrării (Pia
Stinghie).
De altfel, istoria acestui patrimoniu
este deja încărcată: el a fost adus la muzeu în august
1977 spre a fi salvat, întrucît biserica suferise grave
avarii la zidăria portantă; în devălmăşia evenimentelor
din 1989, iconostasul şi o parte dintre icoane au fost împuşcate,
o atare tragedie făcînd necesare laborioase intervenţii de
restaurare. Însumate, aceste traume fizice, evacuări forţate
sau restaurări repetate au slăbit deja suficient de mult piesele de
lemn pentru a mai suporta încă o intervenţie abruptă.
Insuficient cunoscut este, apoi, metabolismul unui obiect de o
asemenea vechime: restaurarea sa nu face decît să-i redea
integritatea istorică (evidenţiind intervenţii succesive sau chiar
lăsînd, acolo unde e cazul, anumite lacune vizibile), în
timp ce efortul major constă în conservarea şi în
monitorizarea sa atentă. A scoate un iconostas din muzeu pentru a-l
instala într-o biserică de beton echivalează cu decuplarea
unui bolnav de la perfuzia ce-l face încă să trăiască.
Moartea simbolică a unui obiect de cult transformat în piesă
de muzeu nu este anulată printr-o operaţiune inversă. Dimpotrivă,
aceasta aduce cu sine moartea fizică a obiectului respectiv.
Sub aparenţa unei reparaţii istorice
se ascunde, de fapt, o falsă problemă. Refacerea lăcaşului de
cult ridicat de Şerban Cantacuzino este, e adevărat, un fapt de
memorie. Însă chiar replicat în cel mai mic detaliu,
noul edificiu nu are cum să fie altceva decît o copie, un
simulacru de monument istoric. De ce nu ar fi atunci înzestrat
cu un tezaur care, la rîndul său, să fie un simulacru al
celui original? Sînt convins că se poate executa o replică
fidelă a catapetesmei, că icoanele pictate de Constantinos pot fi
înlocuite de altele copiate în detaliu. Dispunem de
numeroase exemple de opere de artă înlocuite de „mulaje“,
extrase din situl originar şi depuse în spaţiul sigur al
muzeului: statuia ecvestră a lui Marc Aureliu se află în
Muzeul Capitolin, unele vitralii de la Sainte-Chapelle sînt
expuse în Muzeul Cluny, iar o parte dintre statuile ce
ornamentau catedrala din Reims sînt plasate în Palais du
Tau. În România, împotriva evidenţei, a logicii şi
a argumentaţiei specialiştilor, se procedează invers, ca şi cum
nu am avea deja un patrimoniu schilodit şi încă în
suferinţă.
Decizia Guvernului, bizară prin
precipitare şi discreţie, nu a fost reflectată în spaţiul
opiniei publice pe măsura gravităţii ei. Slabele ecouri vehiculate
de cîteva gazete autohtone, unele cu titluri de tabloid („Boc
sparge Muzeul Naţional ca să aurească biserica lui Zeus“), atrag
atenţia asupra actului legislativ în sine şi a problemelor
administrative, şi mai puţin asupra sensului, dar mai cu seamă în
privinţa consecinţelor. Unele voci se vor grăbi poate să salute
iniţiativa Guvernului; vor zice că e drept ca odoarele bisericii să
se întoarcă de unde au plecat, că e bine că nu ne-am pierdut
credinţa încă şi că cinstim lăcaşurile de cult, că,
iată, putem repara ororile patrimoniale comise în „epoca de
aur“. Raţiunea somnolentă a acestor voci nu va voi să afle
subtilităţi legate de conservare şi de microclimat. Iar somnul
raţiunii – uităm sistematic – naşte monştri.
În joc este, de data aceasta, în chip paradoxal împotriva ortodoxist-naţionaliştilor, chiar un fragment din fiinţa naţională. Dacă organizăm (grabnic, pe furiş) sacrificarea unor piese de patrimoniu pentru obscure interese politice, dacă privim detaşaţi – grăbiţi să ne întoarcem la meschinele scandaluri cotidiene – la destrămarea unei colecţii muzeale, dacă nu protestăm în faţa acestei sinistre farse, înseamnă atunci că am ajuns pe marginea abisului: nimic nu mai contează cu adevărat, nonvaloarea ia locul valorii, relativizarea este absolută.
Pentru o parte dintre conaţionalii
mei, care trăiesc în perimetrul superstiţiei şi al iconiţei
de talcioc agăţate de parbriz, bisericoşi, dar ignari şi, din
păcate, justiţiari, mîndri de a fi români – pe scurt,
electoratul rămas liber al celor două partide
naţionalist-extremiste evacuate de pe scena politică –, mutarea
odoarelor în biserica proaspăt reclădită va reprezenta,
probabil, îndreptarea unei nedreptăţi (niciodată comise!),
un gest fondator, poate chiar un fel de palladium ridicat împotriva
crizei economice. Tind să cred că actualul preşedinte, care şi-a
descoperit evlavia necruţătoare pe final de mandat, caută să
atragă tocmai voturile acestui segment de populaţie. Nu m-ar mira
să fie aşa, la fel cum nu (mai) găsesc nefirească, din păcate,
solicitudinea grăbită, soldăţească, a actualului premier. De la
aceşti distinşi domni, fără îndoială prea ocupaţi să
conducă ţara pentru a mai afla cum arată un muzeu pe dinăuntru,
recunosc că mă aştept la orice.
Mă mîhneşte profund însă gracilitatea discretă, nonşalanţa inconştientă, ignoranţa suverană cu care prea-crudul ministru al Culturii consimte la această tragică barbarie. Admit cu naivitate că, aşa cum îl vedeam de la distanţă, am perceput doar verbul elegant, distincţia, gustul cultivat şi educaţia îngrijită. Nu şi mlădierea coloanei vertebrale. Nu cunosc dedesubturile politice ale numirii sale în actualul guvern, deşi înclin să cred că ea a fost, pentru a mă folosi chiar de propria sa terminologie, o „pleaşcă“. Dar este realmente trist să vezi cum tocmai cel aflat la cîrma Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (sic!), purtător de nume bizantin, sacrifică, pe altarul disciplinei de partid, odoarele unei biserici ctitorite în urmă cu mai bine de trei veacuri de un voievod de familie bizantină.
Autorul acestui text este referent la Departamentul „Educaţie“ din cadrul Muzeului Naţional de Artă al României şi cunoaşte situaţia din interior. Opiniile exprimate aici în calitate de istoric de artă, din proprie iniţiativă, reprezintă o poziţie personală, dictată strict de conştiinţa profesională.
RSS Feed
Newsletters