Categoria: 
[...]
Mikael privi în jur, întrebîndu-se ce impuls nebunesc îl făcuse să accepte invitaţia maestrului Frode.
Îşi puse în gînd să revină cît mai degrabă la Stockholm, chiar în seara aceea.
O scară de piatră ducea la intrare şi, înainte ca ei să ajungă, uşa se deschise. Mikael îl recunoscu imediat pe Henrik Vanger, a cărui fotografie o văzuse pe Internet.
Fotografiile îl reprezentau mai tînăr, dar arăta deosebit de viguros pentru cei optzeci şi doi de ani ai lui, cu corpul vînjos, faţa arsă de vînt şi păr cărunt bogat, pieptănat peste cap, care dovedea că între genele lui nu se afla şi aceea a calviţiei. Purta un pantalon închis la culoare, bine călcat, cămaşă albă şi un pulover maro, uzat. Avea mustaţă subţire, albă şi ochelari cu rame fine de metal.
— Sunt Henrik Vanger, spuse el. Vă mulţumesc că aţi acceptat să veniţi să mă vedeţi.
— Bună ziua. A fost o invitaţie neaşteptată.
Mikael dădu mîna cu o femeie scundă de vreo şaizeci de ani, care-i luă paltonul, punîndu-l într-un dulap. Îi propuse lui Mikael să-i dea papuci, contra duşumelei reci.
Mikael îi mulţumi, apoi se întoarse spre Henrik Vanger:
— Nu sînt sigur că voi rămîne la cină. Depinde despre ce joc e vorba.
Henrik Vanger schimbă o privire cu Dirch Frode. Între cei doi exista un soi de înţelegere pe care Mikael nu se simţea în stare s-o interpreteze.
— Cred că trebuie să profit de ocazie şi să vă părăsesc, spuse Dirch Frode. Trebuie să merg acasă, să-i domolesc pe copii înainte de a dărîma casa.
Se întoarse spre Mikael:
Mikael vîrî mîna în buzunar şi declanşă un magnetofon. Sînt paranoic? Nu avea nici o idee despre ce voia Henrik Vanger, dar, după scandalul de anul trecut cu Wennerström, voia să aibă documentarea exactă a tuturor întîmplărilor ciudate din preajma sa. Neaşteptata invitaţie la Hedestad aparţinea, fără nici o îndoială, acestei categorii.
Fostul industriaş îl bătu pe umeri pe Dirch Frode, în semn de bun-rămas şi închise uşa, înainte de a-şi fixa interesul pe Mikael.
— Atunci, poate este mai bine să trec direct la subiect. Nu e nici un joc. Vreau să vorbesc cu dumneata, dar ceea ce vreau să spun cere o discuţie lungă. Te rog să asculţi ce am de spus şi abia pe urmă să iei decizia. Eşti jurnalist şi vreau să te angajez pentru o însărcinare de free-lancer. Anna a dus cafea în biroul meu, la etaj.
ş…ţ
Henrik Vanger îşi privi o clipă mîinile, apoi sorbi un strop de cafea, ca şi cum ar fi avut nevoie de o mică pauză, înainte ca, în sfîrşit, să abordeze subiectul.
— Mikael, înainte de a intra în detalii, aş vrea să închei o înţelegere cu tine. Vreau să faci două lucruri pentru mine. Unul dintre ele este un simplu pretext, celălalt este adevărata mea cerere.
— Şi despre ce fel de înţelegere e vorba?
— Vreau să-ţi povestesc o istorie în două părţi. O parte se referă la familia Vanger. Acesta este pretextul. E o istorie lungă şi întunecată, dar vreau să mă ţin cît mai aproape de adevărul neînfrumuseţat. În cealaltă parte a istoriei, este vorba de adevărata ta misiune. Cred că unele părţi din poveste le vei considera drept nebunie curată. Ceea ce vreau este ca tu să asculţi pînă la capăt — cererea mea şi oferta — înainte de-a lua decizia de a accepta sau nu.
Mikael suspină. Era evident că Henrik Vanger nu avea intenţia să-şi expună propunerea scurt şi concis, pentru a-i permite să prindă trenul de după-amiază. Era convins că dacă l-ar fi sunat pe Dirch Frode şi l-ar fi rugat să-l conducă la gară, maşina n-ar fi demarat din cauza frigului.
Bătrînul gîndise temeinic cum să-l agaţe în cîrlig. Mikael avu sentimentul că ceea ce se întîmplase de cînd trecuse pragul era o punere în scenă; începînd cu surpriza de-a afla că-l întîlnise pe Henrik Vanger, cu fotografia părinţilor din album şi cu accentul pus pe faptul că tatăl lui Mikael şi Henrik Vanger fuseseră prieteni; măgulirea că bătrînul ştia cine este Mikael Blomkvist, că-i urmărise cariera de la distanţă de-a lungul anilor…, totul avea de bună seamă un sîmbure de adevăr, dar era în acelaşi timp o destul de elementară psihologie aplicată. Cu alte cuvinte, Henrik Vanger era un bun manipulator, obişnuit de ani buni să se joace cu persoane mult mai dure, în spatele uşilor închise ale consiliilor de conducere. Nu întîmplător fusese unul dintre cei mai cunoscuţi magnaţi ai Suediei.
— Sorry, no deal, răspunse Mikael, privind ceasul. Sînt aici de douăzeci de minute. Vă mai ofer exact treizeci de minute ca să-mi povestiţi ce aveţi de povestit. Pe urmă, chem un taxi şi mă întorc acasă.
Joi 26 Decembrie
Răstimpul de treizeci de minute, fixat de Mikael Blomkvist, fusese de mult depăşit. Era ora 16.30 şi nu mai putea fi vorba de trenul de seară, dar el mai putea ajunge la cel de 21.30.
Sta în faţa ferestrei, masîndu-şi ceafa, în vreme ce privea faţada luminată a bisericii de dincolo de pod. Henrik Vanger îi arătase un album cu tăieturi din ziarele locale şi din cele naţionale, cu articole despre acea întîmplare. Interesul presei fusese relativ mare — o fată dintr-o familie cunoscută dispăruse fără urme. Dar, cum corpul nu fusese găsit şi ancheta părea să nu avanseze, interesul scăzuse după o vreme. Deşi era vorba despre o familie de industriaşi bine-cunoscută, cazul Harriet Vanger era o istorie uitată, după mai bine de treizeci şi şase de ani. Teoria cea mai des întîlnită în articolele de la sfîrşitul anilor şaizeci părea să fie că fata se înecase şi că trupul fusese tîrît în mare — o tragedie, dar care putea lovi orice familie.
Mikael fusese fascinat, fără voie, de povestirea bătrînului, dar cînd Henrik Vanger a cerut o pauză pentru a se duce la toaletă, Mikael redevenise sceptic. Totuşi, bătrînul nu ajunsese la capătul povestirii sale şi Mikael promisese în cele din urmă că va asculta pînă la sfîrşit.
— Ce crezi că s-a întîmplat cu ea? întrebă Mikael, atunci cînd Henrik se reîntoarse în încăpere.
— În mod normal, aici locuiesc douăzeci şi cinci de persoane, dar din cauza întîlnirii de familie, pe insulă se aflau în acea zi aproximativ şaizeci de persoane. Dintre ele, pot fi excluse cam douăzeci şi cinci. Cred că unul dintre cei rămaşi — şi, după toate probabilităţile, acesta este un membru al familiei — a ucis-o pe Harriet, ascunzîndu-i corpul.
— Am cel puţin o duzină de obiecţii.
— Te ascult.
— Adevărul este că ele au fost şi mai importante decît ţi-am povestit. Numai atunci cînd am început să mă gîndesc la Harriet ca la victima unui asasinat, am realizat că trupul ei putea să dispară şi altfel. Nu am probe, dar, oricum, faptul se află în limitele posibilului.
— OK, povesteşte.
— Harriet a dispărut în jurul orei 15. Spre 14.55, pastorul Otto Falk a văzut-o în momentul în care el se grăbea să ajungă la locul accidentului. Cam în aceeaşi vreme, a sosit un fotograf de la ziarul local, care a luat o mulţime de fotografii ale dramei, în ora care a urmat. Noi — vreau să spun, poliţia — am examinat filmele şi am putut constata că Harriet nu se afla pe nici o fotografie; dimpotrivă, puteau fi văzute toate celelalte persoane care se aflau în sat, cel puţin într-una din imagini, în afară de cîţiva copii.
Henrik Vanger căută un alt album, punîndu-l pe masă, în faţa lui Mikael.
— Aici sînt fotografiile din ziua aceea. Prima este luată la Hedestad, la defilarea copiilor. Era acelaşi fotograf. Fotografia a fost făcută cam pe la 13.15, şi pe ea se află de fapt şi Harriet.
Fotografia fusese luată de la primul etaj al unei case şi se vedea o stradă, pe care trecea convoiul — camioane cu clovni şi fete în costum de baie. Pe trotuare se înghesuiau spectatorii. Henrik Vanger arătă o persoană pe fotografie.
Henrik Vanger dădu cîteva pagini. Restul albumului conţinea aproape 180 de fotografii — şase filme — cu accidentul din port. După ce ascultase povestirea, era aproape neplăcut s-o vezi deodată sub forma unor fotografii alb-negru. Fotograful era un meseriaş bun şi surprinsese tot haosul accidentului. Un număr mare de fotografii erau focusate pe activitatea din jurul cisternei răsturnate. Mikael nu a avut nici o dificultate să distingă un Henrik Vanger de patruzeci şi cinci de ani, gesticulînd într-o baltă de motorină.
— Aici e fratele meu, Harald.
Henrik Vanger îi arătă un om în veston, pe jumătate aplecat şi indicînd cu degetul ceva în carcasa maşinii, unde se afla prins Aronsson.
— Fratele meu Harald este un om neplăcut, dar eu cred că poate fi eliminat de pe lista suspecţilor. Cu excepţia unui foarte scurt moment, cînd a fost obligat să alerge pînă acasă ca să-şi schimbe pantofii, s-a aflat în permanenţă pe pod.
Henrik Vanger continua să răsfoiască. Imaginile urmau una alteia. Prim-plan al cisternei. Prim-plan al spectatorilor, pe malul apei. Carcasa maşinii. Vedere de ansamblu. Fotografii făcute cu teleobiectivul.
— Uite fotografia despre care îţi vorbeam, spuse Henrik Vanger. După cum am putut stabili, a fost luată aproximativ între 15.40 şi 15.45, prin urmare la aproape patruzeci şi cinci de minute după ce Harriet îl întîlnise pe pastorul Falk. Uită-te la casa noastră, la fereastra de la etajul doi, din mijloc. Este odaia lui Harriet. Pe fotografia dinainte, fereastra era închisă. Aici, ea este deschisă.
— Cineva se afla în odaia lui Harriet la ora aceea.
— I-am întrebat pe toţi; nimeni nu a vrut să recunoască fapul că el este cel care a deschis fereastra.
Henrik Vanger clătină capul. Nu exista nici un răspuns.
— Harriet a dispărut cîndva în jur de sau imediat după ora 15. Aceste fotografii dau unele informaţii despre locul unde se aflau oamenii la ora aceea. De aceea am putut şterge de pe lista de suspecţi anumite nume. Din acelaşi motiv, pot spune că un număr de persoane care nu se aflau pe listă la ora respectivă trebuie considerate ca suspecte.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare: cum crezi tu că a dispărut corpul? Ştiu că ai un răspuns. Un truc obişnuit de iluzionist.
— De fapt, există mai multe maniere cu totul realiste în care el poate fi executat. Cîndva în jurul orei 15, asasinul loveşte. El, sau ea, n-a utilizat o armă — în cazul acesta, am fi găsit urme de sînge. Presupun că Harriet a fost sugrumată şi mai presupun că asta s-a întîmplat aici — în spatele zidului de la grădină; un loc care nu e vizibil pentru fotograf şi care se află într-un unghi mort, dacă priveşti dinspre casă. Acolo se afla o cărare bine ascunsă, pe care se poate veni pe jos de la casa preotului — este ultimul loc unde ea a fost văzută. Acum, acolo este o mică plantaţie şi gazon, dar în anii şaizeci era un teren cu pietriş, utilizat ca loc de parcare pentru maşini. Tot ce avea de făcut asasinul era să deschidă portbagajul maşinii şi s-o vîre acolo pe Harriet. Cînd am început căutarea, a doua zi, nimeni nu-şi imagina că a fost comisă o crimă — noi ne-am concentrat cercetările pe plajă, pe clădiri şi pe partea împădurită din apropierea portului.
— Deci, nimeni nu a controlat portbagajele maşinilor.
— Şi a doua zi seara, asasinul a putut să-şi ia maşina, să traverseze podul şi să plece, să ascundă corpul în altă parte.
Mikael aprobă:
— Sub nasul tuturor care participau la căutări. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, avem de-a face cu un blestemat căruia nu-i lipseşte sîngele rece.
Henrik Vanger rîse amar:
Au continuat discuţia în timpul cinei de la ora 18. Anna a adus friptură de iepure cu cartofi şi jeleu de coacăze. Henric Vanger a turnat în pahare un vin roşu, tare. Mikael Blomkvist mai avea suficient timp să prindă trenul. Era de părere că venise vremea să încheie.
— Recunosc că mi-ai povestit o istorie fascinantă. Dar nu înţeleg prea bine de ce mi-ai spus-o mie.
— De fapt, ţi-am explicat deja. Vreau să-l descopăr pe mizerabilul care a ucis-o pe nepoata mea. Şi pentru asta, vreau să te angajez pe tine.
— Cum adică?
Henrik Vanger puse jos cuţitul şi furculiţa:
— Mikael, curînd se împlinesc treizeci şi şapte de ani de cînd îmi chinuiesc creierii să aflu ce i s-a întîmplat lui Harriet. De-a lungul anilor, am început să folosesc din ce în ce mai mult din timpul meu liber ca s-o caut.
— Ca să fiu foarte cinstit, dispariţia lui Harriet m-a făcut să părăsesc puţin cîte puţin conducerea concernului. Pierdusem pofta. Ştiam că în apropierea mea se află un ucigaş şi căutarea adevărului devenise o piedică pentru activitatea mea. Cel mai rău este că povara n-a devenit mai uşoară odată cu trecerea anilor — dimpotrivă. Cam prin 1970, am avut o perioadă cînd am vrut să fiu lăsat în pace. În acel moment, Martin intrase în consiliul de administraţie şi a trebuit să ia asupra sa tot mai multe dintre sarcinile mele. În 1976, m-am retras şi Martin a devenit director. Mai am încă un loc în consiliu, dar n-am mai făcut mare lucru de cînd am împlinit cincizeci de ani. În ultimii treizeci şi şase de ani, n-a trecut o zi în care să nu emit ipoteze asupra dispariţiei Harrietei. Poate îţi spui că sînt obsedat — în orice caz, cei mai mulţi membri ai familiei gîndesc aşa. Şi poate că au dreptate.
— A fost o întîmplare teribilă.
— Mai mult decît atît. Ea mi-a distrus viaţa. Mi-am dat seama de asta pe măsură ce trecea timpul. Spune-mi, te cunoşti bine?
— Mă rog, aşa cred.
— Şi eu. Nu sînt capabil să uit ce s-a întîmplat. Dar motivaţia mea s-a schimbat odată cu trecerea anilor. La început, poate că era vorba de durere. Voiam s-o găsesc şi cel puţin s-o pot îngropa. Era vorba s-o repun în drepturile ei.
— Şi în ce fel s-au schimbat lucrurile?
— Astăzi e vorba în primul rînd de a-l găsi pe nemernicul care a făcut-o. Dar ce e curios e că, pe măsură ce îmbătrînesc, toate acestea au devenit un fel de hobby, care mă absoarbe în întregime.
— Un hobby?
— Da, cuvîntul se potriveşte. Cînd ancheta poliţiei s-a terminat fără rezultate, am continuat-o eu. Am încercat să avansez sistematic şi ştiinţific. Am strîns toate informaţiile pe care le-am putut găsi — fotografiile, rapoartele poliţiei, am notat tot ce mi-au povestit oamenii că au făcut în ziua aceea. Prin urmare, am dedicat aproape jumătate din viaţa mea să strîng informaţii despre o singură zi.
— Nu cred.
Mikael înălţă sprîncenele auzindu-i tonul decis.
— Hai să terminăm de mîncat, înainte să ne întoarcem în camera mea de lucru. Rămîne un amănunt, înainte ca istoria mea să fie completă. Şi este cel mai tulburător.
ş…ţ
Traducere de Elena Maria Morogan
„Millennium de Stieg Larsrson a detronat thrillerul anglo-saxon. Este o trilogie extraordinară din toate punctele de vedere: dimensiune, personaje inedite, intrigă complexă ce punctează teme ale lumii contemporane. Millennium este unul dintre rarele romane poliţiste care m-au făcut să mă trezesc în miezul nopţii pentru a continua lectura. Există un «înainte» şi un «după» Millennium: îţi va fi absolut imposibil să nu aderi la clubul cititorilor împătimiţi de această serie!“
Pascal Bruckner
„Un titlu menit sa spargă topurile… O poveste fascinantă, credibilă şi, mai presus de toate, o eroină de o extraordinară originalitate!“
Literary Review
Cărţile marcante au o poveste extraordinară ce se transformă treptat în legendă. Este cazul trilogiei Millennium care se deschide cu volumul Bărbaţi care urăsc femeile: jurnalist suedez, Stieg Larsson a murit în 2004, în mod neaşteptat, în urma unei crize cardiace, la vîrsta de 50 de ani, imediat după ce apucase să-i predea editorului său seria Millennium de 1935 de pagini. Millennium a devenit între timp un fenomen editorial. Numai în Suedia s-au vîndut 2 milioane de exemplare. Reprezentanţii Editurii daneze Modtryk au declarat că nu au mai înregistrat vânzări de o asemenea amploare (un tiraj de 100.000 de exemplare, epuizat în două zile) decât în cazul Bibliei. Trilogia a fost primită cu acelaşi entuziasm de cititorii din Franţa, Italia şi Germania, transformîndu-se în scurt timp într-unul dintre acele rare fenomene literare resimţite la nivel continental, singurul comparabil cu Dan Brown. În Hexagon, Millennium domină de doi ani topurile de carte, cu un ritm de vînzare de 3.000 de exemplare pe zi.
În spaţiul american şi anglo-saxon, dreptul de a publica această carte a făcut obiectul unor licitaţii fabuloase.
Larsson era un jurnalist celebru în ţara sa, fost reporter de război în Africa, redactor-şef al unei reviste care lupta împotriva mişcărilor de extremă dreaptă. Deşi intriga aparţine genului poliţist, cartea se dovedeşte de o complexitate uimitoare, atacînd subiecte actuale şi, mai ales, făcînd referinţă la personaje politice şi economice controversate. Mondializare, şantaje economice, mişcări fasciste, servicii secrete, trafic de carne vie, prostituţie, spionaj, politică şi psihiatrie – Millennium realizează un adevărat portret al societăţii contemporane, aşa cum nu a mai facut-o până acum nici un alt roman poliţist.
*
Bărbaţi care urăsc femeile: un scenariu fascinant, care combină misterul unei dispariţii, saga unei familii, o poveste de dragoste şi o intrigă financiară.
Mikael Blomkvist, un jurnalist căzut în dizgraţie, este angajat să facă investigaţii asupra unui caz neobişnuit. Însă cînd acesta face legătura între dispariţia Harrietei şi un lanţ de crime terifiante, săvîrşite cu 40 de ani înainte, misiunea lui devine imposibil de finalizat fără ajutorul unui asistent. Lisbeth Salander, o tînără de 24 de ani, cu o înfăţişare de hacker şi o inteligenţă de geniu, pare a fi candidatul perfect pentru această poziţie. Neobişnuiţii parteneri descoperă un fir ce îi conduce spre un secret incredibil, care îi aruncă în plasa corupţiei de la cel mai înalt nivel.
Magdalena MĂrculescu
Etichete:
RSS Feed
Newsletters