OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unicitatea Holocaustului reprezinta una dintre cele mai interesante teme de dezbatere ale ultimelor decenii. Originea exacta a temei si a polemicilor legate de ea presupune studii ample si aplicate care, pentru moment, lipsesc. Dar substanta filozofica a dezbaterii poate fi inteleasa si fara detalii foarte precise legate de contextul ei istoric si intelectual. Comparatia celor doua sisteme pare sa continue analiza fenomenologica practicata de Hannah Arendt.

in celebrul ei studiu Sistemul totalitar, Arendt incerca sa aproximeze esenta comuna a ideologiilor si politicilor care compun nazismul si comunismul stalinist (Arendt, Hannah, Le Système totalitaire, traducere de Jean-Loup Bourget, Robert Davreu si Patrick Lévy, Seuil, Paris, 1972).
Reductia fenomenologica, asa cum este ea practicata in zilele noastre, pare sa se indrepte spre o ipoteza opusa: desi amindoua monstruoase si criminale, desi foarte asemanatoare in multe din practicile lor inumane, cele doua sisteme totalitare ar diferi tocmai prin esenta. Credinta in existenta si posibilitatea de a cunoaste structura fundamentala, profilul, setul de determinari mentale primare ale unui regim sau epoci istorice subintinde atit punctul de vedere al celor ce sustin ca fascismul si comunismul sint fatetele aceluiasi arhetip, cit si pe al celor ce considera ca este vorba despre fenomene derivate din surse incompatibile.

Reflectia asupra esentelor, asupra raportului lor cu existenta, cu rationalitatea, cu posibilitatea de cunoastere, in general, este intotdeauna legitima din punct de vedere filozofic. Construirea nazismului si a Holocaustului pe care l-a generat drept expresie absoluta si definitiva a raului, atit cit poate fi acesta experimentat in orizontul conditiei umane, reprezinta un demers etic cu totul indreptatit. Faptul ca, in marginea unei asemenea problematici, pot aparea diferite forme de limba de lemn sau de demagogie politica nu ii afecteaza acesteia, in nici un fel, profunzimea si gravitatea. Pe de alta parte, nici efortul de a aproxima o esenta comuna a celor doua sisteme nu poate fi considerat ca inacceptabil in sine, chiar daca, in marginea sa, se dezvolta o retea de practici manipulative pentru care diagnosticul de „trivializare, prin comparatie, a Holocaustului“ este cit se poate de precis (Shafir, Michael, intre negare si trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in tarile postcomuniste din Europa Centrala si de Est, Editura Polirom, 2002).

Scopul prezentului demers insa este acela de a arata ca abordarea comparatista a celor doua categorii de fenomene poate lua si un alt curs. Comparatia presupune, inevitabil, construirea si confruntarea unor modele. Dar misiunea ei nu se opreste aici. „Tipurile ideale“, pentru a relua un celebru concept al lui Max Weber, nu folosesc doar pentru a distinge si a clasifica. Ele sint, in egala masura, utile pentru a ne face sa percepem conglomeratele culturale sau ideologice cu care, de cele mai multe ori, ne confrunta realitatea. Asumarea tensiunii dintre modelele noastre teoretice si amalgamurile pe care le scoate la suprafata miscarea istorica a societatii reprezinta si ea o cale valida de cunoastere.
Pornind de la acest principiu, putem formula teza principala a prezentului demers. Pozitia mea este ca, indiferent de rezultatele dezbaterii filozofice (afirm din nou: perfect justificate) asupra naturilor profunde a nazismului si comunismului si a raportului dintre ele, realitatea istorica ne confrunta, de-a lungul secolului al XX-lea, cu un proces de difuziune globala a ideologiilor si atitudinilor totalitare in care temele si motivele de inspiratie comunist-marxista sau rasial-mistic-fascista se amesteca si fuzioneaza pina la indistinctie. Fascismul si comunismul nu au asteptat, cu alte cuvinte, verdictul filozofilor asupra esentei lor ca sa se intrepatrunda si sa intre intr-o profunda simbioza.

Analizind ideologia si practicile comunismului nationalist instaurat de Nicolae Ceausescu, Vladimir Tismaneanu expune o continua proliferare in discursul oficial a unor simboluri, teme si atitudini a caror origine se afla in teologia politica a miscarii legionare. Aceasta in conditiile unei supravietuiri practic nealterate a unei viziuni leniniste asupra exercitarii puterii politice si asupra strategiilor de dezvoltare. in consecinta, Tismaneanu vorbeste despre o „sinteza baroca“ intre elementele extremei drepte interbelice si cultura politica si institutionala a stalinismului (Vladimir Tismaneanu, „Patologii politice la sfirsit de secol“ in Spectrele Europei Centrale, Editura Polirom, 2001). Ipoteza de la care porneste prezentul demers este ca aceste evolutii din spatiul romanesc nu sint o exceptie, ci ilustreaza un fenomen mult mai larg de transmitere „incrucisata“ sau „hibridizata“.
Ca proces global, „barocul fascisto-comunist“ devine evident atunci cind ne plasam intr-o perspectiva comparatista, in sensul de difuzionista.

Care, altfel spus, studiaza modalitatile, canalele, retelele prin care anumite teme sau idei ajung la o circulatie din ce in ce mai larga. Ideologia radicala in care temele fasciste si comuniste se afla intr-un continuu proces de transgresare reciproca, de osmoza, poate fi cel mai bine analizata daca ne plasam in perspectiva tarilor considerate, in epoca Razboiului Rece, a apartine „lumii a treia“.
Distinctia dintre aceste notiuni este utila si pentru a depasi dificultatile ridicate de asimetria dintre destinul comunismului, devenit, dupa 1945, un sistem mondial, si cel al fascismului, care, in formele sale clasice, imediat identificabile, a disparut odata cu victoria Aliatilor. Desigur, militantii de stinga din lumea occidentala au incercat sistematic sa acrediteze ideea unei internationale „fasciste“ care s-ar opune regimurilor de inspiratie moscovita, dar o asemenea interpretare si-a pierdut in timp credibilitatea.

in aceste conditii, pare neverosimil sa punem influenta globala a fascismului si comunismului postbelice intr-o perspectiva a convergentei care le-ar conferi un statut de relativa egalitate. Daca, insa, distingem cu grija intre „colonizarea ideologica“ si „difuziunea ideologica“, atunci putem sa comparam cele doua blocuri (sau nebuloase) ideologice nu sub aspectul institutionalizarii lor inauntrul unui sistem mondial al puterii, ci din perspectiva atractivitatii pe care o exercita asupra unor minti relativ libere sa aleaga. Analiza difuzinii ideilor si atitudinilor radicale in cultura si politica tarilor lumii a treia in perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial este relevanta pentru ca, implicind optiuni personale si colective in mai mare masura libere decit cele prevalente in Europa de Est, ne vorbeste intr-un mod foarte relevant despre procesul de globalizare al „barocului fascisto-comunist“.