Autor: 
Categoria: 
Recentele declaraţii ale preşedintelui
Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, legate de situaţia din
Transnistria şi de administraţia de sub conducerea unui dur
filomoscovit precum Igor Smirnov au atras atenţia mediilor
internaţionale. Preşedintele Rusiei a reiterat faptul că actuala
situaţie din Transnistria şi poziţia lui Igor Smirnov împiedică
reintegrarea. Intrebare: a cui şi la cine? Reintegrarea în
Republica Moldova nu ar fi atît de complicată dacă liderii de
la Kremlin l-ar trimite pe Igor Smirnov ambasador în Cuba. Dar
este Moscova, care nu crede în lacrimi, interesată de
rezolvarea pe cale amiabilă a unei situaţii de „conflict
îngheţat“, cum sînt denumite aceste situaţii
punctuale de către puzderia de experţi ai OSCE şi UE?
Avem mari rezerve faţă de bunele
intenţii ale Kremlinului. Parcă îl vedem pe premierul
Vladimir Putin că se răţoieşte la Medvedev că Rusia nu are nimic
de cedat. Şi va fi considerat un real patriot, ca şi înainte
şi după cel de-al doilea război cecen, război care l-a adus la
putere. Să fie doar o manevră bine orchestrată de Kremlin în
perspectiva viitoarelor alegeri prezidenţiale, în care Putin
este deja marele favorit şi adulatul unei consistente majorităţi?
Ce va urma? Ştim şi nu prea ştim ce se întîmplă în Republica Moldova. Îmi vine greu să folosesc acest termen – care este unul oficial, altminteri – cînd ştiu bine că este vorba de Basarabia. Pămînt românesc. Trecutul şi cele întîmplate de-a lungul istoriei nu pot fi schimbate, chiar dacă, de multe ori, istoria poate fi ignorată, mistificată, uitată sau coafată după cum o cer interesele de moment.
Trecerea Basarabiei în mîna
ruşilor s-a produs la 1812, pentru ca, apoi, cu intermitenţe, să
rămînă în mîna lor. Unirea de la 1918, cel mai
glorios an din istoria acestei ţări, facută sub sceptrul Regelui
Ferdinand şi al Reginei Maria, cărora le datorăm mult mai mult
decît ne închipuim noi astăzi, a consfinţit alipirea
Basarabiei la Regatul României. Cele trei mari provincii
româneşti – plus Banatul şi Dobrogea, care au avut mereu
parte de situaţii fluctuante şi conjuncturale – au intrat sub
flamura tricolorului românesc.
Dar Marea Unire n-a durat mult. Conform
acordului Ribbentrop-Molotov şi anexelor sale secrete, mai ales, şi
apoi Dictatului de la Viena – leşinul ministrului Afacerilor
Străine de la acea dată, economistul Mihail Manoilescu, la vederea
noii hărţi fiind mai mult decît sugestiv – şi
ultimatumului sovietic, România a fost sfîrtecată între
Germania nazistă şi URSS Basarabia a intrat în componenţa
URSS şi a fost ocupată de trupele sovietice. Intrarea în
război alături de Germania nazistă, împotriva URSS, a
urmărit recuperarea Basarabiei. La încheierea războiului,
URSS, ţară învingătoare, a rămas stăpînă pe
Basarabia, redenumită Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească.
Din România comunistă,
basarabenii n-au avut nici un sprijin. Ani în şir, în
perioada cînd în România a fost un regim, zice-se,
democrat-popular, nu s-a mai vorbit/amintit despre Basarabia. Era un
subiect tabu. (Singurele tăieturi în romanul Sala de
aşteptare, apărut în 1987, operate de lectorii de la
Consiliul Culturii, au vizat cuvîntul Basarabia – s-au pus
croşete, la insistenţa mea – din documentele istorice reproduse
în carte. Uitasem de acest detaliu…) Exista URSS, marele
nostru aliat, dar care ne-a călărit mereu, fără ca românii
şi România să beneficieze de ceva. Istoria noastră a fost
modificată, Unirea de la 1918 şi revenirea Basarabiei la România
era considerată în istoriografia comunistă (de la Bucureşti
şi Moscova) un act „imperialist“. Faptul că mentalul colectiv
rusesc asociază şi azi românii cu fascismul este o
prostie/ticăloşie bine întreţinută nu doar de
istoriografia, istoricii şi clasa politică de la Moscova,
uitîndu-se actul de la 23 August 1944.
Pentru Republica Moldova, după puciul
eşuat al lui Dmitri Ianaev din august 1991, a fost un moment de
cumpănă. Atunci, în acele zile fierbinţi de august, ar fi
fost posibilă realipirea Basarabiei la România. Dacă exista
voinţă politică la Bucureşti pe cît a existat la Chişinău.
Dar FSN-ul lui Ion Iliescu şi guvernul condus de Petre Roman s-au
speriat de o asemenea posibilitate – trimişi ai Chişinăului au
existat, făcînd propuneri concrete de unificare – şi o
ocazie unică s-a risipit în negura anilor care au urmat. Au
urmat bezele, cu poduri de flori şi cu poezii de Grigore Vieru şi
Adrian Păunescu, dar şi durul război din Transnistria în
care a pierit sau a fost schilodită elita basarabeană. Autorităţile
de la Bucureşti au stat cu capul în păpuşoi, trimiţînd
bezele preşedintelui Snegur. În ultimele două decenii,
comuniştii şi filoruşii au tot izbutit să fie la putere, dar o
nouă generaţie de români basarabeni a crescut şi s-a educat
cu un alt etos identitar.
Dincolo de redobîndirea
cetăţeniei române şi de şansa basarabenilor de a învăţa
în licee şi universităţi din România, ceva-ceva tot a
mişcat la Chişinău. Se vrea integrare europeană, Rusia nu mai
este singura alternativă politică, iar România este
principalul susţinător spre UE al Republicii Moldova. Unificarea
este însă ceva mai complicată. Pe de o parte, legile şi
acordurile la care sîntem parte în UE nu ne permit să
acţionăm de capul nostru, pe de altă parte, ruşii cu gazul lor şi
interesele strategice ale americanilor sînt obstacole însemnate
în calea unei reapropieri.
Cea mai delicată chestiune a
momentului este situaţia din Transnistria, o bucată de pămînt
de dincolo de Nistru, spre Bug, alipită arbitrar Moldovei de către
autorităţile moscovite în anii ’30, unde s-au concentrat nu
doar mare parte din industria ţării, ci şi un uriaş potenţial
militar. Faptul că în Transnistria sînt cantonaţi încă
mii de soldaţi ruşi (contrar unui acord semnat acum cîţiva
ani la Istanbul) şi există uriaşe depozite/cantităţi de
armament, arme şi muniţii amplifică tensiunea.
Ce să facă Republica Moldova în această situaţie, cînd Guvernul de la Chişinău nu controlează teritoriul, ci o altă administraţie, aşa-zis legală, dar întreţinută de Moscova, în cap cu un fost general şi politruc, Igor Smirnov, are controlul? Un blocaj există de cîţiva ani buni. Dacă doreau, într-adevăr, să-şi retragă trupele, ruşii o puteau face. Menţinerea trupelor ruseşti în Transnistria este în folosul Moscovei, aşa cum sînt şi alte enclave cu baze militare, cum ar fi cea de la Kaliningrad, vechiul Königsberg, capitala Prusiei Orientale şi oraşul lui Immanuel Kant.
Pe scurt, România va trebui să privească spre Chişinău şi spre Basarabia cu alţi ochi, cu alte sentimente şi cu proiecte economice şi politice concrete, în aşa fel încît să le arate Republicii Moldova şi cetăţenilor ei că susţine pragmatic ţara dintre Prut şi Nistru; lălăitul din chitară, cu versuri obosite, nu este o cale de apropiere şi de unificare.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters