Basarabia văzută prin lentila valahă

Autor: Liviu CANGEOPOL | Categoria: Actualitate | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cînd au aflat basarabenii de caracter democrat că tot comuniştii gunoiului voronesc se cocoaţă pe gheaba patriei furate, de scîrbă şi de disperare, au ieşit în stradă să-şi manifeste nemulţumirea faţă de… faţă de… Uite că aici nu avem un cîntar precis. Demonstranţii au acuzat structurile guvernamentale de falsificarea rezultatelor alegerilor, ceea ce poate fi adevărat, căci nu bunul-simţ, corectitudinea legală ori frica de Dumnezeu le caracterizează pe loazele kaghebiste de la con-ducerea Basarabiei, chit că raptul ar fi fost inutil. Dacă este adevărat ceea ce susţinem cu toţii, şi anume că ne tragem din aceeaşi mamă, atunci ar trebui luate în calcul asemănările cu populaţia de dincoace de Prut, unde generaţiile dedate la chiul contra lipsuri materiale şi libertăţi civice au fost gata oricînd să sară cu ştampila pe candidatul cel mai roşu (abia că pentru a implementa cacealmaua emiliană a fost necesară alterarea numărătorii). Astfel, cel puţin parţial, revoltele din Chişinău sînt îndreptate spre păturile înapoiate, rurale, rusofone ori ghetoizate, ale bucăţii desprinse de bolşevici din patria-mumă.

Cum nu asta are importanţă şi cum informaţiile cu permis de circulaţie sînt, oricum, puţine, confuze şi contradictorii, ne vom opri la reacţia autorităţilor impuse de către raptul istoric bolşevic. Speriat de moarte la gîndul exemplului de la sud de gîrlă, polkovnicul Volodea a impus luarea unor măsuri drastice, profitînd şi de faptul că elitele cretinismului occidental dormitează cu un ochi la criza financiară şi cu unul la robinetul gazconductului putinian. Din puţinele relatări pe care se poate pune bază, reiese că haidamacii lui Voronin au masacrat tineri, au ucis copii, au violat femei, au arestat la întîmplare, au spart case şi sedii. Dacă e să forţăm o comparaţie, organele abilitate de la Chişinău s-au comportat întocmai precum minerii chemaţi de Ion Iliescu în Capitală, în iunie 1990.

În canonul defensiv-explicativ al organelor asupritoare de pretutindeni, orice mişcare revoluţionară îşi are originea peste hotare (ca şi cum populaţia băştinaşă este prea anesteziată pentru a simţi vreodată că-i ajunge cuţitul la os). Nici gealaţii lui Voronin n-au mers prea departe cu imaginaţia, susţinînd că în spatele mişcării s-ar afla autorităţile de la Bucureşti. În an electoral, tovarăşul Voronin nu putea să-i facă un mai mare serviciu prietenului de la Cotroceni, care, mergînd pe linia înaintaşilor, nu a întreprins nimic pentru a reîntregi patria secţionată de ruşi. După prăbuşirea în neant a Carpatului dementoid, comandanţii naţionali promovaţi de Securitate nu au schiţat nici cel mai simplu gest pe direcţia întregirii naţionale.

Pentru Ion Iliescu, agent kaghebist şi securist internaţionalist, ar fi fost aberant. El se zbătea să-şi tragă telefon cu fir roşu spre Kremlin şi să semneze cu ambele mîini tratatul de colaborare pe viaţă cu Măreaţa Uniune. Or, atît cauza Basarabiei, cît şi cea a tezaurului furat de ruşi îl încurcau de moarte. Emil Constantinescu este cel care a parafat jaful teritorial, lepădînd pămînt strămoşesc în mîna hrăpăreţei Ucraine şi aruncînd praful penetrării NATO în ochii vociferatorilor ca pretext absolut. Iar pe Traian Băsescu nu l-a dus mintea decît să facă schimb de sticle de vin cu omologul său de la Chişinău. Eventual, o horă, două.

Răul nemulţumirii basarabene, concretizat în avortul unirii, începe la Bucureşti. Pe la începutul anilor ’90, la o vizită performată de Mircea Snegur la New York, în cadrul unei întrevederi private, Cornel Dumitrescu l-a întrebat de ce nu încearcă să alipească Basarabia la trupul patriei. Preşedintele basarabean l-a privit cu demnă viclenie şi i-a spus: „Dumneata te-ai uni cu Ion Iliescu?“. Desigur, nu s-ar fi unit nimeni atunci cu cel mai odios român în viaţă, chiar dacă argumentul snegurian nu era decît un pretext de conjunctură. Dar, dacă la cîrma patriei s-ar fi aflat, să spunem, Regele Mihai, cînd Boris Elţîn lua cu asalt sediul CC al PCUS şi-i punea cu botul pe labe (pentru o perioadă foarte scurtă, dar crucială) pe corifeii comunismului sovietic agresiv, şansele ca alipirea Basarabiei la patria-mumă să se fi concretizat ar fi fost enorme.

În anii ce s-au scurs de atunci, românii s-au mulţumit să mai agite, din cînd în cînd, flamura înrudirii de odinioară, dormind cu conştiinţa împăcată că universităţile româneşti acordă burse de studii tinerilor basarabeni şi că diferite asociaţii donează bibliotecilor rurale de dincolo de Prut basmele lui Creangă în original. Altfel, cauza Basarabiei a fost pusă de Securitate pe umerii unui ofiţer ambiţios, care a înfiinţat un partid numit – blasfemie! – România Mare… Prin gargară ipocrită şi agitaţie neurotică, C.V. Tudor a reuşit să păcălească o serie de militanţi unionişti din Basarabia, umplînd de oripilare masele largi de români altminteri apatici. Ce rost are să ne agităm pentru alipire, cînd alde Grigore Vieru, Leonida Lari şi Ilie Ilaşcu s-au făcut oamenii lui Vadim? Vicios sau nu, argumentul a funcţionat în favoarea celor care NU doreau unirea. (Unde sînt acum analiştii televizaţi cu rază medie de acţiune, care zbierau din toate poziţiile împotriva invadatorului american, pentru că-l bombarda pe fratele sîrb? De basarabeni nu le pasă? Le-ar păsa, dacă nu s-ar fi arătat atît de anticomunişti!)

Cînd Mihai Răzvan Ungureanu, pe atunci ministrul român al Afacerilor Externe, a legitimat cacealmaua kaghebeo-voronistă că limba vorbită dincolo de Prut este diferită şi de sine stătătoare, considerînd că ar fi un fel de soft Romanian, nu s-au revoltat decît cîţiva observatori, oripilaţi de nuanţă. Cum nici premierul Tăriceanu, nici preşedintele Băsescu nu au luat-o în şuturi pe fosta căpetenie utecistă (care a fost apoi unsă director al Serviciului român de spionaj), e uşor de tras concluzia că viziunea era împărtăşită.

Revolta tinerilor basarabeni nu este îndreptată doar împotriva autorităţilor de la Chişinău, ci are bătaie şi la adresa celor de la Bucureşti, cît şi către fraţii lor simpli, de dincoace de Prut, care n-au contractat nici un muşchi facial, de indignare, atîţia ani, şi care nici acum nu se grăbesc să le sară în ajutor. Prin indiferenţa românilor, spălarea de creiere ori prin mîrlănia programată, sîngele şi suferinţa tinerilor eroi basarabeni pătează şi mîinile noastre, nu numai ale călăilor lui Voronin.

Altminteri, cam asta ar fi deosebirea dintre revoluţiile ţărilor surori: în cazul uneia, KGB a vrut; în cazul celeilalte, nu s-a putut.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

BasarabiaI.T. - Duminica, 3 Mai 2009, 23:01

Prin lentila valaha, cine vrea, vede bine ce se intimpla in Basarabia. Speranta cu gindul la regele Mihai, decorat de Stalin pentru tradare nationala, e stearpa. Nu sint oameni de nadejde nici în Romania, nici in Basarabia. Profitori, cind nu sint pur si simplu nemernici.