OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pianistul Dmitri Baskirov este cunoscut si iubit de melomanii romani de multe decenii. Si silueta lui eleganta, miscarile si gesturile lui gratioase, pina si chelia si barbuta lui au o armonie cu care onoreaza existenta noastra bucuresteana, cu acelasi rafinament ca si tuseul lui de inalta clasa. Sigur ca la treizeci de ani ai alti muschi la indemina si inima bate altfel, dar si experienta sau rigoarea aduc muzicienilor ceva in plus, acolo unde inceteaza socotelile strict tehnice si incepe metafizica marii arte. Caucazian-georgianul Dmitri Baskirov, devenit, datorita si lui Gorbaciov, cetatean european de tipul Russia-Spain, aduce acea boare de senzualitate, nostalgie, alean, dulceata, „suflet slav“ – chiar si in absenta singelui verde-curat, sau poate tocmai de aceea, mai bine asimilat – acel „nu-stiu-ce-rusesc“ care-i da gata pe melomanii de pretutindeni si rusii-rusi de oriunde. Care lacrimeaza barbateste cu Oh, Gospode... sau mai sentimental-femeieste cu Oi, oi, Boje moi..., precum aristocratele fugite prin lumea larga dupa revolutia bolsevica. Care au alimentat nu doar jurnalele de actualitati, ci si o intreaga literatura-arta-muzica a exilului.

Reprezentant de seama al scolii ruse/sovietice (nascut in 1931, Baskirov nu a apucat vremea imperiala, ci doar libertatile si avantajele capitalismului postsovietic), care a dat minunati solisti, din generatia lui Oistrah, Richter, Rostropovici, Gilels, Safran, pina la cele mai noi, care sint formate din elevii elevilor lor, intr-o frumoasa si nobila descendenta.

Sub atenta bagheta a dirijorului Vlad Conta, Dmitri Baskirov a facut un concert minunat la Ateneul Roman. Alaturind binecunoscutul Concert in la minor al lui Robert Schumann unuia de Mozart, Concertul in mi bemol major, KV449, atit de indragit si de unicul si pe nedrept neglijatul astazi Dinu Lipatti. Ce sa spunem celor care nu au fost in sala de concert? Ce sa „consemnam“ pentru efemera eternitate ce arde si se risipeste doar „atunci“ si „acolo“, in acele unice clipe de vraja si vis? Industria de surogate si conserve muzicale ne amageste de multe ori, asa cum bananele din Amazonia consumate la fata locului au cu totul alt gust decit cele ingurgitate la Londra, Moscova sau Paris. Cumparam discuri si CD-uri cu nemiluita in incercarea vana de a surprinde esentialul sonor. E prea putin. Un muzician ca Baskirov trebuie in primul rind simtit. Respiratia, suflul, echilibrul, calmul si eleganta. Muzica este un complex de factori. Tehnica nu este totul. Este esentiala, dar inefabilul incepe undeva mai departe, dincolo de traducerea partiturii. Marea arta. Prin Dmitri Baskirov am avut sentimentul plinatatii marii muzici.

Poate sa nu mai vina Rolling Stones, nu, asta nu, ne-am face prea multi dusmani printre puzderia de anticomunisti ce prolifereaza zgomotos in spatiul public romanesc. Dar prezenta la Bucuresti a lui Baskirov, in acelasi timp cu cea a violoncelistului Alenxandr Rudin, care a cintat concertul pentru violoncel de Sostakovici, cu o distinctie demna de ascendenta sa – oricit de proamericani am fi astazi si anticomunisti virulenti de ultima generatie ne-am dovedi acum, nu putem sa nu admiram ce a ramas dupa viata, creatia si moartea acestor corifei ai muzicii sovietice... –, a asezat chiar si pentru o zi Bucurestiul pe harta marilor centre muzicale.

Daca adaugam ca la Opera, la concurenta cu Rudin, a fost o Tosca avindu-l pe Eduard Tumageanian in distributie, iar Vlad Conta a dirijat, in partea a doua a concertului lui Baskirov, Simfonia a doua de Aram Haciaturian – alta „mindrete“ a muzicii sovietice... –, se poate spune ca relatiile romano-ruse nu sint chiar inghetate. Sigur ca presedintele Putin prefera baze americane in alta parte decit la Kogalniceanu si Babadag, dar nici nu poate contesta valoarea simbolica si forta de penetrare a lucrarilor lui Sostakovici si Haciaturian si in spatiul aerian muzical romanesc. Nu stim cum se face, dar, chiar in aceasta saptamina, un minunat concert de Rahmaninov se va auzi tot sub cupola Ateneului Roman (Rapsodia pe o tema de Paganini), solist fiind James Dick, in acelasi concert in care dirijorul Charles Monroe va prezenta Sarbatoarea primaverii a lui Stravinski. Am panoramat aceste manifestari plecind de la Baskirov pentru ca, oricit am strimba din nas la ce este rusesc sau din Rusia, nu putem omite ce este mai presus de idiosincrasiile noastre.
Marea arta, marea muzica, la urma urmelor. „Muzika, Gaspada, Muzika!“