Există o bătălie pentru Piaţa
Universităţii în faza de formare a sistemului politic
românesc care se încheie cu evenimentele violente din
13-15 iunie ’90, celebra mineriadă. Este o bătălie politică,
avînd ca miză introducerea articolului 8 din Proclamaţia de
la Timişoara în legea electorală; una cu două tabere, cea a
„partidelor istorice“ şi cea neo-comunistă, din jurul lui Ion
Iliescu, marele învingător al acesteia.
Corolar al acestei bătălii pentru
putere care se poartă în Piaţa Universităţii este o a doua
bătălie care s-a conturat în acele zile, una mai puţin
vizibilă, pentru că e dusă fără bîte ori răngi. Aceasta e
de mai mare relevanţă pentru sistemul politic românesc,
fiindcă ea nu dispare odată cu violenţele, ba dimpotrivă, se
intensifică chiar, prelungindu-se apoi, într-o formă sau
alta, pînă în zilele noastre.
Perspective asupra Pieţei
Universităţii
Este vorba despre o bătălie a
discursurilor ce are în centru Piaţa însăşi. Este
efortul mereu reluat de a aduce Piaţa în discuţie şi, în
egală măsură, de a o interpreta simbolic, adică de a o
(re)povesti, de a o explica, de a o înţelege mai bine. Ea
operează ca un fel de privire retrospectivă care organizează şi
dă sens evenimentelor, comparîndu-le între ele,
subliniindu-le pe unele şi excluzîndu-le pe altele, în
vederea obţinerii unui monopol de interpretare. În ciuda
aparenţelor, şi aceasta este tot o bătălie politică, însă
una cu miză indirectă. Într-o primă instanţă, aici nu pare
să intereseze decît un singur lucru: ce este Piaţa
Universităţii?
Întîlnim principalele
direcţii discursive încă din timpul desfăşurării
evenimentelor. Simplificînd puţin, ele sînt date de cele
două tabere care se confruntă şi care le utilizează ca manevre
tactice în această confruntare. Greutate şi amploare, însă,
capătă mai ales după încheierea evenimentelor. Şi,
într-adevăr, în lunile care urmează mineriadei, asistăm
la o înmulţire fără precedent a discursurilor despre piaţă.
Paleta variază de la relatările la cald ale participanţilor, cum
sînt cele din România Liberă, din 20 iunie încolo,
pînă la analize mai detaliate, cum e, de exemplu, articolul
lui Nicolae Manolescu, „Trei zile care au zguduit ţara“, din
România literară, apărut cam în aceeaşi perioadă.
Urmează alte zeci de articole publicate în decursul anului în
cele două ziare şi în revista Zig-Zag, apoi studii,
reportaje, documentare. Un an mai tîrziu apare filmul lui Stere
Gulea, Piaţa Universităţii, şi tot atunci, în Franţa,
apare România, Cartea Albă – 13-15 iunie 1990 (Mihnea
Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche). Bineînţeles, impactul
acestui tip de discurs contestatar în rîndul populaţiei
este redus. Aici lipsesc fonduri, resurse, deseori şi o banală
hîrtie poate fi sursă de probleme şi trebuie procurată de
peste graniţă. Apoi mai e discursul oficial, care contraatacă cu
versiunea proprie, difuzată prin toate canalele mediatice preluate
de la fostul partid-stat. Cotidiene, precum Adevărul, Dimineaţa,
Libertatea, radioul şi – ceea ce se dovedeşte esenţial pentru
succesul pe plan intern – televiziunea publică sînt
propagatorii acestei versiuni. Lor li se adaugă oamenii de stat ai
momentului, dintre care cei mai importanţi, Ion Iliescu, Petre Roman
şi Adrian Năstase, reiterează poziţia oficială cu fiecare ocazie
în care sînt provocaţi.
Apoi, trebuie menţionată uimitoarea
capacitate a discursurilor despre Piaţa Universităţii de a se
conserva. Odată formate în această fază incipientă,
discursurile nu suferă prea multe modificări de-a lungul timpului.
Bineînţeles, actorii care le instrumentalizează se pot
schimba şi chiar se schimbă, în momentul în care apar
noi partide sau noi coaliţii de partide. Apoi, mediul în care
se poartă ele se schimbă, devenind tot mai instituţionalizat, fie
că e vorba de Parlament sau de sala de judecată, dar direcţiile de
argumentare rămîn aceleaşi. Între imaginea prezentată
de senatorul Ion Iliescu în 2006 (vezi dreptul la replică, ca
răspuns la afirmaţiile procurorului Dan Voinea, în ziarul
Adevărul) şi cea din interviurile acordate de preşedintele Iliescu
presei internaţionale în 1990 există puţine diferenţe. Iar
diferenţele acestea ţin mai mult de nuanţări, de mici tuşe care
se adaugă sau se scot din peisaj, cum ar fi termenii „fascişti“
sau „extremişti“, care lipsesc în dreptul la replică din
2006. Conservarea discursurilor în timp este la fel de
pregnantă, dacă luăm un exemplu din tabăra adversă: Traian
Băsescu. Astăzi, în calitate de preşedinte al ţării,
Traian Băsescu preia versiunea contestatară şi cere pedepsirea
vinovaţilor, cum s-a întîmplat la audierile din
decembrie, anul trecut, în cazul procesului „Dosarul
Mineriadei“. Aceeaşi persoană care, cu cinci mandate în
urmă, confirma versiunea adversă, chiar şi tacit, din funcţia de
subsecretar de stat, apoi de ministru al Transporturilor în
guvernul FSN.
Două lucruri caracterizează Piaţa
Universităţii în versiunea oficială FSN-istă, din care
decurge apoi firesc interpretarea asupra intervenţiei violente a
minerilor: în primul rînd, derizoriul. Piaţa
Universităţii este o manifestaţie a „golanilor“ şi a
„huliganilor“, cum spune Iliescu încă din 24 aprilie 1990,
deci la mai bine de o lună înainte de violenţele din piaţă,
în şedinţa CPUN. Este un eveniment absolut nesemnificativ în
contextul politic al momentului, un fel de spaţiu recreativ, în
care se cîntă şi se trăieşte boem, însă nu unul
întru totul inofensiv, pentru că aici se consumă droguri şi
se produc bani falşi, cum prezintă televiziunea publică într-un
reportaj în care se şi arată obiectele de la faţa locului.
Pe de altă parte, este un loc ales nefericit, pentru că blochează
traficul pe o arteră principală a oraşului şi duce la disturbarea
liniştii publice, cum argumentează şi ministrul de Interne de
atunci, generalul Mihai Chiţac. De aici se deduce limpede:
intervenţia minerilor este un act necesar, de „un înalt
spirit civic şi muncitoresc“, cum spune Iliescu în discursul
de mulţumire adresat minerilor, iar ce e subliniat din întregul
tablou nu sînt eventualele acte de violenţă, ci faptul că o
parte a minerilor au ajutat la reamenajarea rondourilor distruse de
manifestanţi.
A doua dimensiune e dată, bineînţeles,
de lipsa de legitimitate a Pieţei Universităţii. Cum scrie Iliescu
în dreptul la replică citat mai sus: „ocuparea pieţei, la
începutul campaniei electorale, a fost un act samavolnic şi
ilegal“. Dar critica de atunci şi de acum nu se opreşte aici.
Piaţa nu este doar ilegitimă, dar şi periculoasă, din două
motive: pentru că este o încercare camuflată de destabilizare
a ţării (probabil cu ajutor din străinătate) şi pentru că
iniţiatorii acestei acţiuni destabilizatoare sînt extremişti,
adică fascişti. De aici, decurge aproape de la sine: intervenţia
minerilor este un act legitim în condiţiile în care
instituţiile statului care deţin monopolul legal asupra violenţei,
adică poliţia şi armata, nu îşi fac datoria. Lucru pe care
Iliescu îl spune în repetate rînduri.
De partea cealaltă, în tabăra
contestatarilor, avem o perspectivă foarte diferită asupra
lucrurilor. Trei aspecte atrag atenţia: calitatea discursului –
mai sofisticat, cu un spectru de argumentare mult mai larg; zona din
care provine (mai mult extrainstituţională, din motive istorice, cu
legături însă în mediul politic); şi eterogenitatea
surselor (de la participanţi la evenimente, la oameni politici, la
personalităţi culturale: Andrei Cornea, Florin Iaru, Ruxandra
Cesereanu, Nicolae Manolescu, Radu Călin Cristea etc.). Pentru toţi
aceştia şi pentru mulţi alţii, Piaţa Universităţii este exact
opusul versiunii FSN-iste, adică o manifestare legitimă şi de o
importanţă capitală pentru politica românească. Este locul
în care se naşte democraţia şi în care se articulează
„adevăratele“ interese ale „poporului“, adică ale celor
care au răsturnat regimul lui Ceauşescu, ieşind în stradă
în decembrie ‘89. Caracterul acesta de emanaţie populară a
Pieţei dezvăluie o altă latură importantă a ei: dimensiunea ei
morală. Pentru că, dacă membrii FSN nu sînt decît un
alt fel de comunişti, neo-comuniştii, atunci ei sînt şi cei
care au confiscat „revoluţia“, uzurpatori ai puterii
democratice. Astfel că Piaţa Universităţii nu e doar un act
legitim, ci şi singurul act purtător de legitimitate politică, un
fel de fenomen cvasitranscendental. Sau pe scurt: „fenomenul Piaţa
Universităţii“.
Şi aici ajungem la miezul problemei:
interpretarea violenţei. Ceea ce interesează în discurs nu
mai e legitimitatea intervenţiei minerilor – despre care se
subînţelege că e nelegitimă –, ci atribuirea vinei. Pe
nesimţite, discursul contestatar se transformă în acest punct
într-un discurs vindicativ, care caută în permanenţă
să identifice responsabilii pentru cele întîmplate.
Această procedură face din FSN şi din instituţiile statului o
entitate unitară, cu ierarhie clară şi cu vîrful în
Ion Iliescu, ceea ce este foarte discutabil (cum arată cercetările
lui A. Mungiu, K. Verdery sau J. Gledhill). Responsabilizarea pentru
violenţele comise nu se referă numai la localizarea celor
responsabili, ci şi la tipul de responsabilitate avut în
vedere. Aici direcţiile se nuanţează: avem, pe de o parte, o vină
morală. S-a vorbit şi se vorbeşte încă de „autorii
morali“ ai mineriadei care ar trebui să răspundă ca „oameni“
pentru faptele pe care, dacă nu le-au comis, măcar le-au favorizat.
Avem, pe de altă parte, o vină politică, cu consecinţe mult mai
concrete. Conform acestei opinii, sistemul politic românesc ar
suferi de un „păcat originar“ (A. Mungiu), de un fel de tare
comuniste moştenite structural (R. Cesereanu), de care nu se poate
scăpa decît înlăturînd vinovaţii din viaţa
politică. În al treilea rînd, avem o vină juridică. În
direcţia aceasta, mineriada din iunie ’90 poate fi interpretată
ca „terorism de stat“ (R. Cristea, Mihnea Berindei et al.), adică
o acţiune dictată şi orchestrată de instituţiile statului, ai
căror reprezentanţi ar trebui să răspundă penal în faţa
legii.
Actualitatea Pieţei Universităţii
Sînt două căi prin care
discursurile despre Piaţa Universităţii îşi păstrează
actualitatea pînă astăzi. Prima poate fi observată urmărind
traseul instituţional al discursurilor. Şi aici avem cîteva
momente-jalon, care ne-ar putea servi la orientare: mă refer la
Raportul Comisiei Parlamentare de la mijlocul anilor ’90, la
declanşarea procedurii de cercetare în Dosarul Mineriada de
către echipa procurorului Dan Voinea, la mijlocul guvernării CDR,
apoi la reluarea cercetării şi extinderea capetelor de acuzare la
principalii oameni politici şi, în sfîrşit, la
trimiterea în instanţă a acestora în urmă cu un an.
Interesant de văzut la acest transfer al discursului vindicativ în
interiorul instituţiilor este mai puţin coloratura politică a
acestei transformări, evidentă, de altfel, ci faptul că aceasta
are un efect asupra discursului oficial. Comparînd hotărîrile
instanţelor judecătoreşti cu privire la inculpaţii din rîndul
manifestanţilor şi la cei din rîndul participanţilor la
represiune, tendinţa în timp e favorabilă manifestanţilor.
Achitarea lor este, pe de o parte, un act simbolic, pe de alta, unul
care solicită participarea directă a statului, prin despăgubirile
pe care trebuie să le plătească din bugetul public unora dintre
foştii inculpaţi.
În al doilea rînd,
relevanţa Pieţei Universităţii poate fi testată urmărind
utilizarea ei pe scena politică actuală. Pe de o parte, Piaţa
Universităţii are o relativă însemnătate şi este
frecventată de politicieni şi de cele cîteva politiciene
relevante din actualul PDL. Aici şi-a propus, de exemplu,
preşedintele Băsescu să se întîlnească cu naţiunea
pentru a-i adresa un raport trimestrial şi tot aici s-a organizat
Mărţişorul Anticorupţie, în februarie 2007, pentru
sprijinirea Monicăi Macovei. De remarcat este însă că
referirile la Piaţa Universităţii sînt evazive. Piaţa
Universităţii, adică reforma în justiţie; Piaţa
Universităţii, adică dialogul cu naţiunea. Asta pentru că
altceva e în joc aici, un altceva care foloseşte Piaţa ca
vector şi care ţinteşte în prezent sau viitor. Departe de
privirea retrospectivă a discursurilor de care vorbeam.
Aceasta însă nu a dispărut din
peisajul politic românesc. Doar că o vedem preocupînd un
singur partid, PDL-ul, care o foloseşte de fiecare dată cînd
i se pare strategic favorabil. Celelalte partide nu prea vor să audă
de Piaţa Universităţii. Unele însă trebuie să reacţioneze
la atacuri, cum e cazul PSD-ului. Că Piaţa Universităţii e încă
o temă relevantă în politica românească o demonstrează
şi alegerile locale şi confruntarea Oprescu-Blaga.
Cum ne arată ultimii ani, Piaţa
revine în discursul politic de la noi. Revine însă „la
nevoie“, adică tactic, sub forma aceasta a instrumentalizării
operate de Băsescu şi PDL. Ceea ce, istoric, nu e o noutate. Şi
tot istoric, pretenţia PDL-ului nu e îndreptăţită. Noutatea
e transferarea discursului la generaţia a doua de politicieni, după
Iliescu. Asta ne poate sugera succesul Pieţei Universităţii şi pe
viitor. În mod paradoxal, rezolvarea acestei bătălii nu
depinde de PDL – care oricum e interesat doar să o reitereze, nu
să o rezolve –, ci de PSD, de modul în care liderii
partidului vor înţelege să abordeze tema în anii care
urmează. Dacă vom avea din partea PSD aceeaşi tăcere în
jurul ei ca şi în trecut, e foarte posibil ca semnul egal care
se pune astăzi între Oprescu şi Iliescu să rămînă
valabil şi la alte alegeri. Cel puţin în Bucureşti.
Ca şi „Revoluţia română“,
Piaţa Universităţii e un moment fondator pentru sistemul politic
românesc. Că, în memoria noastră colectivă, aceasta nu
ocupă un spaţiu comun, arată cît de puţin s-a îndepărtat
politica românească de începuturile sale. Cine vrea
reformă politică poate să pornească de la un asemenea punct
nodal, dezvoltîndu-l într-o nouă direcţie faţă de
cele două prezentate mai sus.
–––––––––––
Ovidiu Pop este absolvent al SNSPA. În
prezent, urmează un master în Ştiinţe Politice la
Universitatea din Viena.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters