OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Binele public este scopul legitim și de neînlocuit al oricărei guvernări democrate. Dacă acest scop se îndepărtează, în loc să rămînă permanent în atenție, cei guvernați au mijloace legitime de a reacționa. Printre acestea se numără protestul, formă de denunțare a ruperii unilaterale a contractului social.

 

În 1990, în toiul schimbărilor revoluționare din societatea românească, mineriadele au fost modul – ilegal și violent – prin care „deținătorii monopolului violenței legitime“, guvernanții adică, au răspuns nevoii liber exprimate pînă atunci a populației de a adînci modificările politice, economice și sociale produse prin răsturnarea regimului Ceaușescu. Marșul minerilor asupra Bucureștiului – reluat pînă tîrziu, în 1999, ca mijloc de coerciție al manifestărilor civice neconvenabile coaliției dintre ex-comuniști, serviciile secrete moștenitoare ale programului Securității și alte forțe politice potrivnice adîncirii democrației – a fost metoda preferată de reprimare a reorientării strategice a României către Occident, în dublul înțeles pe care acesta îl îmbrăca în acel moment: Uniunea Europeană și NATO. Ele îmbinau, într-o continuitate ce ar merita să fie mai bine analizată în viitor, metoda marșului fascist, mussolinian, asupra Romei cu cea, stalinistă, a asmuțirii „detașamentelor celor mai înaintate“ din punct de vedere comunist, ale proletariatului în lupta – de clasă – cu restul societății.

La mai bine de două decenii distanță de la primele mineriade, integrată, de-acum, în UE și NATO, aliată cu SUA într-un parteneriat strategic, România se regăsește din nou în stradă, mînată de același etos contestatar a cărui esență rămîne dorința de bună guvernare și readucerea clasei politice pe calea interesului public.

 

În pofida acuzelor la adresa președintelui Traian Băsescu de (fostă) apartenență sau colaborare cu serviciul secret ceaușist de odinioară, nu moștenirea trecutului este reproșată în aceste zile cînd, de bine, de rău, România face parte din structurile democratice de securitate colectivă ale Apusului. Chiar dacă pretextul oferit de guvernanți se leagă de proiectul reformei sănătății și de inabilitatea politică a președintelui în dialogul televizat cu un înalt oficial al ministerului Sănătății, cunoscut om de merit în salvarea de vieți omenești și organizarea unui serviciu competent și dotat de prim-ajutor (SMURD), ieșirea în stradă a unei părți a populației marilor orașe din majoritatea județelor a făcut vizibilă, dincolo de vacarmul vocilor, o agendă complexă, cumulativă.

Rezultă că o parte semnificativă a populației – greu de estimat procentual – se socotește nemulțumită de clasa politică activă în general, de actualii guvernanți în particular, de incapacitatea acestora de a gestiona situația din țară în interesul public. Se solicită respectarea dreptului la muncă, se acuză reducerile de salariu și de pensii, se incriminează trimiterea din țară a cetățenilor, din lipsa soluțiilor interne etc. Se cere, în consecință, demisia actualilor capi ai statului, nominal, de mai multe zile; în adunări populare și marșuri stradale din orașele țării (excepție: HarCov și încă vreo trei-patru județe), în forme cînd civilizate, cînd violente, ba direct, ba metaforic, însă întotdeauna vehement.

 

Dintre toate orașele ale căror piețe centrale au fost locul de adunare al nemulțumiților fără lider, numai la București s-a încercat, de către o serie de tineri – mascați sau nu –, depășirea în forță a barajelor metalice așezate de jandarmii convocați de putere, aruncarea de pietre și de cocteiluri molotov către reprezentanții „monopolului legitim al violenței“, răsturnarea unor chioșcuri și chiar spargerea de vitrine stradale. Se recunosc aici modele bine cunoscute ale insurgenței, de la intifada (lupta cu pietre a tinerilor palestinieni împotriva gloanțelor soldaților israelieni) pînă la transformarea mobilierului stradal în baricade. Culpabilizarea „pegrei“, a „mahalalei“, a unor galerii sportive (probabil, și aceasta, după un model al diversiunii, dar ținînd seama și de precedente istorice apropiate, precum bine demonstrata recrutare a paramilitarilor sîrbi ai lui Arkan sau ai altor lideri ai războiului din fosta Iugoslavie din rîndurile galeriei echipei de fotbal Partizan din Belgrad) nu poate obtura adevărul că, dacă cetățeanul mediu este afectat de măsurile de austeritate și de inexistența unei politici de relansare economică în România actuală, atunci cu atît mai afectați pot fi oamenii fără pregătire specială, marginalii, aspiranții la o minimală decență a nivelului de trai. La ei furia nu poate fi decît pe măsura frustrării, iar repetatele declarații prezidențiale contra statului social și a oportunității politicilor sociale sînt în mod clar suficient de motivante pentru asemenea gesturi de disperare.

 

La modul general însă, insurgenții pașnici și cei beligeranți ai acestor zile nu sînt, precum partidul extremist Jobbik de la Budapesta (care a ars de curînd, într-o demonstrație, drapelul unional), împotriva UE, a NATO sau a SUA. Mai mult decît atît, ei nu sînt nici măcar manifestanți anti-FMI sau anti-Jeffrey Franks, persoane juridice și fizice de care se leagă, pentru mulți, reprezentarea alertei sărăciri personale.

Manifestanții acuză, dimpotrivă, proasta gestionare a crizei, lipsa de inițiativă guvernamentală, politica de talk-show, fără consecințe benefice pentru populație, incapacitatea guvernării de sa servi binele public. S-a considerat că stoparea crizei înseamnă doar reducerile procentuale recomandate de FMI. Nu este însă totuna de unde iei banii pentru a opera asemenea reduceri. În loc să distribuie rațional și etic suportarea crizei între bogați și săraci, majoritatea cu venituri modeste a populației a fost pusă în jugul noilor biruri, reduceri de personal și salariale, al tăierilor bugetare pentru sănătate și educație, iar rezultatul se vede acum, cînd a apărut suspiciunea că pînă și ultima speranță de viață – salvările prompte și bine echipate ale SMURD – vor fi privatizate sau anihilate.

 

Față de dimensiunile de adîncime ale protestelor actuale, eforturile unor partide sau uniuni de forțe politice de a prelua descătușarea populară rămîn ridicole și neadecvate, subliniind – dacă mai trebuia – incapacitatea funciară a actualilor politicieni activi de a înțelege, capta și reprezenta onest și competent, neoportunist și fără demagogie, urgențele unei societăți aflate sub amenințare. Mai grav, Statul însuși, reprezentantul „monopolului legitim al violenței“, nu înțelege, în aceste zile, să pună acest monopol în serviciul populației, prin abținerea de la riposte dure și neconstituționale, manifestîndu-se – riscant – ca aliat al unor lideri și structuri fără legătură cu realitatea fundamentală a reprezentării, în limite constituționale, a nevoilor fundamentale ale unei societăți.
În piețele României urbane s-au adunat în ianuarie 2012 cei care luptă pentru asigurarea, din nou, a drepturilor fundamentale: la muncă, la pîine, la educație, dar și la demnitate. 

 

Fotografiile din paginile consacrate protestelor au fost realizate de Silvia Dumitrache.