OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

reviste straine
Multe lucruri de citit in numarul 1081 al magazinului Beaux Arts. Editorialul semnat de Fabrice Bousteau, intitulat Unis mais pas uniformes, da seama, si el, de acest lucru: „La scene culturelle française est l’une des plus riches du monde en termes de diversité. Terre d’accueil, la France s’est enrichie de nombreux artistes aux origines multiples. A l’heure de la mondialisation et face à la culture uniforme imposée par les Etats-Unis, le particularisme français est un atout. Gageons qu’il constitue meme un modele pour la construction d’une Europe métissée, multilingue, unie, mais non uniforme“. Ca este asa ne-o demonstreaza, mai intii, expozitia Hitchcock et l’art, o expozitie exceptionala de Jacques Morice desfasurata la Centrul Pompidou din Paris si care arata cum a reusit maestrul suspense-ului sa integreze in filmele sale zone intregi de istorie a artei. La fel de interesanta este si prezentarea expozitiei Giacometti surrealiste, o importanta retrospectiva desfasurata la Zürich si in cadrul careia sint prezentate/recuperate operele suprarealiste, mai putin cunoscute, ale celebrului sculptor elvetian. In cadrul sectiunii Archéologie putem citi un incitant material realizat de Bérénice Geoffroy-Schneiter si intitulat Céramique psychédélique despre „intrigantele si sublimele“ ceramici policrome din Panama, prezentate de curind la Casa Americii Latine din Paris. Nu putem sa nu amintim si atractivul, diversul „Dosar“ realizat de Cathérine Francblin, Véronique Bouruet-Aubertortet si Anne Kerner. Les Biennales d’art: Venise, Valence, Berlin, Lyon, presentation des quatres bienales de l’été. Ne-a retinut atentia si „neverosimilul“ proiect al viitorului muzeu de arta contemporana Guggenheim de la New York (o banda metalica rasucita in fel si chip). Conceptia apartine arhitectului Frank O. Gehry. Prezentarea proiectului e doar o parte a unui pasionant „Dosar Guggenheim“ dedicat istoriei „puterii colosale a fundatiei Guggenheim“ care, in ultima vreme, ameninta lumea (mai) traditionala a muzeelor de arta: in zece ani, numeroase muzee Guggenheim au fost deschise in intreaga lume, „de la terre jusqu-au cyberespace“... Nu in ultimul rind, amintim si excelentul grupaj dedicat „povestii“ unui adorabil desenator englez din secolele XVII-XIX, James Gillray, un soi de stramos al caricaturistilor moderni: „Gillray etait un dandy qui savait se moquer de la mode de son epoque“.

de ici, de colo
In numarul 24/2001 al revistei 22 (paginile 6-8) e de notat un provocator interviu luat de Magda Carneci lui Gaspar Miklos Tamas (Romania – o tara mai libera decit ar vrea). Unele opinii ale acestuia sint susceptibile de controverse, majoritatea sint insa rezonabile si de natura sa puna pe ginduri: „Sint si voi ramine un animator politic. Stiu ca e foarte demodat sa fii un intelectual angajat, dar eu sint un angajat politic. Cind urmaresc dezbaterile dintre intelectualii romani, ma frapeaza ceea ce ati spus: problemele strict practice. Sint probleme sistematice, in opinia mea. De exemplu, in momentul acesta, Romania va trebui sa decida daca se supune dictatelor institutiilor internationale financiare, care inseamna mizerie, foamete si o nadejde dictata de o evolutie ulterioara promitatoare. Deci, un mare sacrificiu si poate o mare nadejde. Sau, daca Romania spune «nu» la aceste dictate, atunci si-a intors spatele Vestului si asta inseamna, bineinteles, o cale fatidica, impreuna cu Balcanii, cu Rusia. Asta este, intr-adevar, o problema, dar nu asa cum se concepe aici, doar ca o problema de optiune culturala, geopolitica – Vestul sau Rusia. E vorba si de poporul roman, in umila mea opinie. Este rationala jertfa asta, tratamentul de soc care a fost incercat in mai multe tari?“.

Sub titlul Alte citeva pareri, in numarul 5/2001 al revistei craiovene Mozaicul Sorina Sorescu da o replica „polemica“ intinsa pe o pagina intreaga unor obiectii dintr-un comentariu amabil, de o coloana, pe care l-am facut, nu de mult, la Revista presei, unui articol al ei din Mozaicul, nr. 3-4/2001. Autoarea le reprosa, umoral, Ioanei Parvulescu si lui Caius Dobrescu anumite „acuze“ la adresa „afinitatilor“ dintre politica regimului ceausist si unele poeme „canonizate“ ale lui Marin Sorescu si Nichita Stanescu. Vrind sa ne demonteze asa-zisele „obiectii confuze“, Sorina Sorescu ne ia drept naivi, afirmind, candid sau cinic?, ca de la tinara la tineri, ca „Noi nu avem nici memoria acelei perioade, memoria proprie, si nici nu prea s-a obosit nimeni sa ne spuna marele secret, ca activistii nu erau niste genii, iar stiinta aveau destul de putina. Au fost ei in stare sa controleze mesajele subliminale, si inca pe cai atit de intortocheate, cum sint cele de la chestiunea metafizica a individuatiei la lozinca? Sa fim seriosi. Principalele lor moduri de manipulare erau repetitia si stereotipia. Aici este meritul artelor, nu numai al literaturii, gloria lor de «rezistenta»...“ Chiar asa?! Intelegem, omeneste vorbind, confortul psihologic pe care i-l procura autoarei aceasta viziune simplista, puerila dar linistitoare a opozitiei dintre timpenia activistilor de partid si „eroismul cotidian“ al adeptilor „esteticului“ (intre care si Marin Sorescu, despre a carui „neimplicare“ literaro-ideologica stim insa si lucruri mai putin onorante...). Din pacate, in lipsa unor analize serioase asupra epocii si a mecanismelor ei de „manipulare“, sintem, uneori, nevoiti sa ne multumim cu tot felul de clisee comod-reductive, fabricate adeseori de cei cu musca pe caciula, dar, spre deosebire de Sorina Sorescu (care ne mai acuza, voalat, si de „conspirationism“), „memoria proprie“ a acelei perioade nu ne lipseste. Autoarea concede ca manualele erau „politizate“ si ca Nichita Stanescu a fost „compromis“ prin includerea in manualul de clasa a VIII-a a unui poem (Noi) din perioada sa „preestetica“, mai precis din primul sau volum, Sensul iubirii, in vreme ce volume mai tirzii precum Un pamint numit Romania ar fi reusit sa „decliseizeze“ poezia patriotica... Numai ca noi nu la... Noi ne refeream, ci la altele, de exemplu la penibilul poem Patria din manualul ceausist pentru clasa a X-a („Cine sint eu? intreaba-ti muntii etc.“). Nota bene: poemul face parte din „eroicul“ volum de maturitate Un pamint numit Romania. Curat rezistenta prin estetic in plina „resurectie“ a propagandei patriotarde. Mai curind legitimare prin „estetic“ a discursului oficial, caci sistemul stia sa instrumenteze, in propriu-i beneficiu, „patrioticul“... A scrie infiorate, solemne, encomiastice „poezii patriotice“ in regimul Ceausescu nu e oare o dovada de complicitate? Multe ar mai fi de spus, multe exemple de dat, dar am acordat deja prea multa atentie amabila acestei tinere si destul de confuze avocate a „atitudinilor, credintelor si idealurilor unei epoci“ si ale unei generatii fascinate de glorie si de Putere...

De altfel, despre acelasi articol al Sorinei Sorescu, colegii nostri de la revista aradeana de cultura Arca (nr. 4, 5, 6/2001, p. 203) au – tot la Revista presei – o parere formulata mult mai dur decit noi: „...optiunile literare ale autoarei – «metaforele mortii din programele literare cele mai inovatoare (...), considerate mituri negative ce domina anii ’90 (...) ori tratarea condescendenta a optzecismului drept epigonism (...) o situeaza fara dubii. La Literatorul (ca Diac tomnatic si alumn?) ori la actualele Caiete critice“. Tot ei se intreaba „cu naivitate“ ceea ce ne intrebam, de fapt, si noi: „Ce poezie (a lui Nichita Stanescu) a figurat in manualul de clasa a X-a? (intr-o perioada cind cele zece clase erau obligatorii). Ce descria, transparent, aceasta poezie, decit stema RSR? Din ce volum facea parte poezia? Scrierea ei i-a fost comandata, ori a venit poetul in intimpinarea comenzii (sociale, cum i se spunea pe atunci)? Fireste, putem vorbi si de ponderea acestei poezii (si a altora) in ansamblul operei, dar ea, in primul rind, exista, si un prim pas spre mai dreapta judecare a autorului e exact pozitia cistigata prin merite estetice si cea obtinuta prin servicii de alt gen“. Mai mult: cei de la Arca vad aceleasi „mobiluri“ ca si noi: „Ioana Parvulescu e trasa la raspundere pentru pozitia ei fata de Marin Sorescu. Functioneaza aceeasi retorica minimalizatoare s…t iar mobilurile sint de asemenea limpezi: «Sa mi se dea voie sa fiu, numai in aceasta privinta, foarte personala: Marin a tinut mult si la reputatia lui de a nu fi colaborat ss.a.t“. Sintem curiosi cite zeci de pagini „polemice“ le va dedica, pentru asta, tinara autoare.

In locul obisnuitei fotografii a „personalitatii saptaminii“, coperta numarului 231 al revistei Radio Ro-mania (18-24 iunie 2001) afiseaza, in semn de solidaritate, imaginea actualului director Andrei Dimitriu, insotita de un fragment din discursul acestuia de la recenta conferinta de presa, prin care protesteaza impotriva aservirii politice abuzive a postului national de radio de catre PDSR. In paginile 12-13 este publicat textul integral al discursului, sub titlul Consiliul de administratie al Radioului public este hotarit sa-si duca pina la capat mandatul legal. Sint publicate, de asemenea, doua comunicate, unul din partea Consiliului de Administratie al S.R.R., celalalt din partea Sindicatului Liber din Radiodifuziunea Romana.

din presa cotidiana

Foarte placuta si plina de miez Tableta de scriitor a lui Nicolae Manolescu (Intimplari din tramvaiul 41) din numarul de miercuri, 13 iunie, al cotidianului Independent. Criticul si fostul om politic liberal se arata a fi nu numai un fin cititor de carti, ci si de oameni in carne si oase: „M-a interesat intotdeauna parerea oamenilor. Cum n-am masina si circul la comun (...) am avut ocazia sa ascult multe pareri. Nu sint grozave in sine. Si sint destul de previzibile. Dar statistic si pentru a sti ce gindeste electoratul, ele nu pot fi ignorate. Pe mine nemaiinteresindu-ma decit teoretic ceea ce gindeste electoratul, mi se intimpla sa ma inarmez cu un ziar, cind sint in tramvai, ca sa nu fiu abordat“. O reprezentanta a electoratului, intilnita „la iesirea din pasajul de la Lujerul“, e o „fosta studenta, acum pensionara, pe care o stiam de la o scoala unde mergeam adesea inainte de ’89, fiind scoala patronata de facultatea noastra“: „N-am de lucru si-i spun doamnei profesoare ca m-a uimit reactia unora din colegele ei de catedra, cind cu manualele alternative. O citisem pe undeva. «Ah, zice recenta pensionara, dar tare sint multe! Manualele, nu profesoarele». «Si de ce te supara, ripostez eu, de vreme ce tot cu unul singur lucrezi? Unde mai pui ca poti sa si alegi?» «Prea multe», insista doamna, fara alt argument, sarind brusc la informatia ca a doua zi pleaca in Franta la un fiu care lucreaza acolo la o banca. De unde deduc ca pluralismul nu e doar o problema de numar, ci si de mentalitate. Multiplul se accepta mai greu decit unicul, chiar daca ai un fiu bancher si nu unul transfug“. Iata acum inca o „figurina“ din 41, „cealalta fata a monedei“, in persoana unui venerabil fost detinut politic taranist: „Domnul staruie pe ideea ca noi, taranistii, care umblam cu tramvaiul, meritam mai abitir sa conducem tara decit aia, pedeseristii, care umbla cu masina mica de cind i-a facut mama lor de comunisti. Degeaba ma dau eu liberal. Ramin, in ochii fostului detinut politic, unul de-ai nostri, care lasa, domnule, ca venim noi peste trei ani la putere sa le aratam ipochimenilor de ce sintem capabili. Degeaba incerc sa-i amintesc interlocutorului meu ca nu e vorba de a veni, ci de a reveni la putere si ca chestia cu aratatul capacitatilor arata cum arata acum cinci ani, dar acum nu arata deloc bine. Nevorbit, s-ar crede, de oarece vreme, domnul isi continua discursul si dupa ce eu cobor din 41, la statia Ion Mihalache, nu fiindca as avea vreo legatura cu omul politic taranist de odinioara, ci fiindca numai acolo puteam sa schimb tramvaiul 41 cu autobuzul 300“. Asteptam cu interes promisele „intimplari din autobuzul 300“...