Autor: 
Categoria: 
Deși a apărut pe piață încă de la începutul acestui an, Integrala prozei scurte a lui Samuel Beckett (tradusă în premieră în limba română), în ciuda caracterului de eveniment, nu a stîrnit foarte multe – și mai deloc aplicate – reacții în presa culturală sau în alte medii cu profil similar. Ca și prietenul său, James Joyce, Beckett continuă să rămînă un „colos“ al literaturii, greu (dar nicidecum imposibil) de escaladat.
Integrala prozei scurte este primul volum din
seria de Opere dedicată de Editura Polirom celui cunoscut la noi îndeosebi în
calitatea sa de creator lui Godot, dar mai puțin ca romancier sau autor de
proză scurtă. Cele două secțiuni ale cărții – „Proză scurtă în limba engleză“,
tradusă și adnotată de Veronica Niculescu, și „Proză scurtă în limba franceză“,
în traducerea Ilenei Cantuniari – adună peste cincizeci de texte, dispuse în
ordinea cronologică a publicării, ceea ce oferă posibilitatea urmăririi
evoluției viziunii artistic-existențiale, la nivelul universului tematic, al
construcției de personaje, al limbajului etc.
Prima secțiune (contaminată livresc, marcată
de o densă și subtilă intertextualitate) reunește titluri importante ale
creației beckettiene, precum Adormirea, Sedendo et Quiescendo, Un caz dintr-o
mie, Dintr-o lucrare abandonată, Tresăriri, dar și ciclul de zece povestiri Mai
mult ciupituri decît lovituri. Acestea sînt închegate în jurul unui straniu
personaj de sorginte dantescă, Belacqua Suah. Natură păcătoasă, celebru pentru
lenea sa, în Divina comedie acesta poate fi văzut așteptînd îndelung în ante-purgatoriu,
în poziție fetală, căci pe pămînt își amînase pocăința. Dorința de a aștepta ca
formă a inerției fizice, lipsa unui scop clar, sentimentul deșertăciunii
existenței stau la baza dialogului intertextual în urma căruia ia naștere acest
Belacqua beckettian, intelectual ciudat, bărbat inactiv fizic, scufundat în
propriile gînduri, crai șontîcăind, solipsist, trist, amant impotent ce-și
dorește să fie încornorat, fascinat însă de ideea de căsătorie.
Încă de la începutul primei povestiri, Dante
și homarul (titlu provocator și sugestiv pentru natura duală a eroului, dar și
pentru dubla orientare a textului către intertext și către cotidian), îl găsim
pe Belacqua, privit de narator cu o ironie afectuoasă, prins între ideile
abstracte ale lui Dante și moartea violentă a unui homar. Nu reușește să se
împace nici cu una, nici cu cealaltă. Coborît din înălțimi celeste, eroul
nostru se află în fața unei alte probleme existențiale majore: pregătirea
minuțioasă și servirea ritualică a mesei, deloc potrivite cu agitația minții.
Șocul îi este adus de revelația că a purtat cu sine, o jumătate de zi (inclusiv
la lecția de italiană, unde a continuat să-l deslușească pe Dante), un homar
viu pe care îl credea mort. Meditații cu iz de profunzime, care strîng în plasa
lor versuri celebre (iar aici, ca de altfel în întreaga secțiune, notele de
subsol oferite de Veronica Niculescu sînt salutare), vin să compună epitaful
homarului gătit de mătușă: „Din adîncurile mării se tîrîse în nemiloasa oală.
Vreme de ore bune, în mijlocul dușmanilor săi, respirase în taină.
Supraviețuise pisicii franțuzoaicei și strînsorii lui prostești. Acum trebuia
să meargă de viu în apa fierbinte. Trebuia. În ceruri să-mi poarte tăcuta-mi
răsuflare“. Gîndul consolator al lui Belacqua că homarul a avut parte de o
moarte rapidă e tăiat scurt de naratorul nemilos, ce își face un obicei din a
se ivi din negurile textuale pentru a-și pune la punct personajul, derutîndu-l
și pe cititor: „Nu e“.
În Ding-Dong, forma de protest la care recurge
Belacqua în fața absurdității lumii (ce ia forma luptei cu Furiile) este
plecarea continuă, convins fiind că cel mai bun lucru împotriva eșecului
interior este să se miște ca un bumerang, să-și relaxeze existența cu „pauze
beethoveniene“, să fugă de „statul nemișcat între gîndurile lui, gîndurile
altor oameni“. Cînd, la un moment dat, ajunge să obosească și să se simtă trist
și din cauza drumurilor, pierzîndu-și astfel unica posibilitate de evadare, se
lasă provocat într-un bar de o femeie de la care, deși neîncrezător, cumpără
două bilete în Rai. Ajunge într-un bordei.
Neastîmpărul lui Belacqua nu ține doar de
repere spațiale, ci și de cele sentimentale. Soțiile sale – Alba, Ruby, Lucy,
Thelma, Smeraldina – au toate parte de portrete complexe și, în același timp,
pitorești, din care mustește umorul negru. Cu același umor negru, Beckett pune
în pagină scenarizări abile, știind să întrerupă fluxul narativ în momente
fierbinți, pentru a duce evenimentele într-un derizoriu paradoxal importanței
capitale pe care o ocupă în viața personajelor. Astfel, în timpul unei discuții
aprins-melodramatice dintre Belacqua și Lucy (discuție ce va avea drept urmare
un accident ce o lasă pe femeie infirmă, iar el este bătut bine, după care se
vor căsători), naratorul poznaș și hîtru își întoarce privirea, dînd, ca de
obicei, peste cap așteptările cititorului: „Ce făcea cățeaua în tot acest timp?
Stătea în șanț, ascultînd...“
Acest Belacqua beckettian, care își apără singularitatea și singurătatea,
alegînd să rîdă în fața propriei morți ce pare copiată dintr-un banc și care îl
găsește cu o expresie batjocoritoare pe chip, îi devine drag cititorului, căci
este simțit și reținut în dimensiunea sa eternă de căutător de „altceva” nu
neapărat mai „înalt“. El se definește nu prin ceea ce are sau este, ci prin
ceea ce-i lipsește. Deși ar putea fi pus în descendența eroilor aruncați în
lume de Cervantes, Unamuno sau Hesse, Belacqua pășește pe alte cărări, căci el
nu poate adera la un ideal, iar lumea faptelor fertile îi este străină.
Căutarea sa se scaldă în aura inefabilului. Mediul alienant nu are alternativă,
dar este recunoscut și denunțat. În această luciditate se află posibilitatea de
salvare a eroului și poate în expresia de batjocură care îi scaldă chipul pînă
și în fața morții. Nu în iubire, nu în prietenie. Beckett nu oferă viziuni
idilice, nici conduite exemplare. Nici voință, nici dorință de triumf. Există
doar recunoaștere, deși nu una precisă, urmată de plecări, de fugă, la care va
recurge peste ani și eroul lui Le Clézio din Cartea fugilor. Deși nu pare a ști
care este finalitatea lumii, Belacqua simte că ceea ce este nu ar trebui să
fie. Lumii absurde care-l sufocă el nu-i opune armonie, nici ideal etic-moral.
Nu mai există, ca la Hesse, o „republică a cărturarilor“, o „provincie a spiritului“
numită Kastalia, care să se opună haosului. Iar Belacqua nu e nici pe departe
un Joseph Knecht, gata să se împlinească prin fapte, prin jertfă în numele
omenirii. E mai degrabă un „om fără însușiri“, ce nu poate avea parte nici
măcar de decența unei morți tragice. La Beckett, comicul este de o cruzime
subtilă, bine administrat cititorului, autorul fiind fascinat de decăderea
omului, nu și de mărirea acestuia. În universul său, valorile umane sînt
invizibile. Există, în schimb, năzuința spre ceea ce nu există, fără ca aceasta
să eșueze în utopie sau în antiutopii catastrofice, apocaliptice.
Din aceeași plămadă pare întrupat și eroul dinTresăriri sau cel care apare în proza Dintr-o lucrare abandonată. Și aceștia
își construiesc identitatea tot prin raportare la lupta cu inefabilele „furii“
care fac viața mizerabilă, antidotul fiind așteptarea și căutarea: „Nicicînd în
viața mea n-am fost pe drumul meu undeva, ci pur și simplu pe drumul meu“,
afirmă personajul narator în monologul retrospectiv și aparent incoerent, formă
îmbrăcată de proza Dintr-o lucrare abandonată. În Tresăriri, încremenirea
existențială și imposibilitatea mișcării îmbracă aceeași formă a poeziei, a
cărei expresivitate și semnificație sînt generate de jocurile de cuvinte ce se
repetă, sugerînd aceeași nevrozantă și absurdă rotire într-un cerc perfect,
fără fisură și deci fără ieșire: „Într-o noapte sau într-o zi așadar cum stătea
așezat la masa lui cu capul în mîini s-a văzut cum se ridică și pleacă. Întîi
s-a ridicat și a stat în picioare ținîndu-se de masă. Apoi s-a așezat la loc.
Apoi s-a ridicat iarăși și a stat în picioare ținîndu-se iarăși de masă. Apoi a
plecat. A început să plece. Pe picioare nevăzute a început să plece. Atît de
lent încît doar schimbarea locului să indice că merge. Ca atunci cînd dispărea
doar ca să reapară mai tîrziu în alt loc. Apoi dispărea iarăși doar ca să
reapară iarăși mai tîrziu iarăși în alt loc. Un alt loc în locul unde stătea
așezat la masa lui cu capul în mîini. Același loc și aceeași masă ca atunci cînd
Darly de pildă a murit și l-a părăsit. Ca atunci cînd și alții la rîndul lor
înainte și după. Ca atunci cînd și alții o vor face la rîndul lor și-l vor
părăsi pînă ce și el la rîndul lui“.
Și în cea de-a doua secțiune a cărții se
regăsesc povestiri geniale (Texte pentru Nimic, Imaginație moartă imaginați-vă,Prima iubire, Depopulatorul), avînd ca liant aceeași realizare poetică și
același realism emoțional al imaginilor singurătății umane, ale singurătății
minții umane de fapt, a cărei disecție autorul o redă în imagini. Talentul
lingvistic transformat în suprastilizare a fluxului de forme pe care le îmbracă
nimicul și cadențele muzicale îi conferă acestei proze un farmec plin de semne
de întrebare care vibrează în microcosmosul minții autorului. Și a cititorului.
Sau nu.
Samuel BECKETT
Opere I. Integrala prozei scurte
Traducere de Veronica Niculescu și Ileana Cantuniari
Editura Polirom, Iași, 2010, 424 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters