„Béjart, Vilar, Salazar“

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Tipii voiau să-i pună pielea pe băţ lui Vilar. Cred că printre ei erau mulţi rataţi din lumea teatrului. Vilar n-a înţeles, s-a simţit rănit, el care făcuse totul pentru un teatru popular opus celui burghez, elitist, pentru mici bisericuţe…“, medita cu glas tare, 30 şi ceva de ani după anul revoluţionar al Franţei gaulliste, coregraful Maurice Béjart, cel al cărui nume era scandat, alături de Jean Vilar, pe străzile Avignon-ului. „Béjart, Vilar, Salazar“ – un dansator, un regizor, un dictator.

„Vă jur că vom dansa“, le spunea Béjart celor care, la Avignon, făceau adevărate happening-uri, culcîndu-se pe scenă pentru ca reprezentaţiile să nu se ţină; şi se ţinea de cuvînt, chiar dacă era vorba de ora 4 dimineaţa. Numai că Jean Vilar, fondatorul, în 1947, al Festivalului de Teatru de la Avignon, cel care a adus Living Theatre şi Bread and Puppet Theatre în Europa, cel atît de deschis dialogului între generaţii, datorită căruia, în 1967, premonitoriul film al lui Jean-Luc Godard, anticipînd izbucnirile sorbonnarde, La Chinoise, a fost proiectat la Avignon, el, Jean Vilar, era atît de afectat de contestările la care e supus, încît starea de sănătate i s-a înrăutăţit din ce în ce, prevestind criza cardiacă ce l-a şi ucis.

Cu două luni înainte. 13 mai 1968. Jean-Louis Barrault, directorul Teatrului Odéon, spaţiu artistic simbolic în mijlocul Cartierului Latin, primeşte de dimineaţă un telefon. La celălalt capăt al firului, foarte solicitatul în acele zile ministru francez al Culturii, scriitorul André Malraux. Malraux îl avertizează pe regizor: cînd apar studenţii la porţile teatrului, să le deschidă larg. De ce? De-aia. În acea zi de luni, mişcarea studenţească şi-a stabilit cartierul general în clădirea istorică a Odéonului, unde avîntul revoluţionar s-a transformat, pînă la jumătatea lunii iunie, în nesfîrşite şi futile discuţii ideologice. Actorii protestează încă de pe 13, cu o excepţie: la şedinţa ulterioară a sindicatului artiştilor, nefericitul e scuipat în faţă de soţia lui Barrault, actriţa Madeleine Renaud. Barrault însuşi nu negociază foarte bine situaţia – pentru lipsa lui de cooperare cu studenţii, directorul e demis, cam peste noapte, de ministrul Malraux. O lună de zile, la Odéon arta e pusă între paranteze, în teatru dorm protestatari şi semivagabonzi, iar la sfîrşit mizeria îneacă sala, culoarele, birourile.

22 mai 1968. O dată care, probabil, trezeşte mai degrabă amintiri legate de negocierile sindicale de la Grenelle decît reverberaţii culturale. În acea zi, însă, cotidianul Le Monde publica în paginile sale un document semnat de 33 de personalităţi ale teatrului francez, care avea să fie cunoscut mai tîrziu sub numele de Declaraţia de la Villeurbanne. Nimeni nu programase o adunare la Villeurbanne, unde „domnea“ legendarul regizor Roger Planchon, pur şi simplu era un loc liniştit, în comparaţie cu agitaţia care cuprinsese capitala.

În 1968, întrebările artiştilor erau aceleaşi care dominau întreaga scenă publică franceză: rolul artei, locul ei în viaţa comunităţii, raporturile cu autoritatea, libertatea de creaţie şi autonomia repertorială. Discuţiile şi redactarea declaraţiei durează trei zile. Mulţi dintre semnatari aveau să fie dur sancţionaţi de autorităţile de dreapta, după ce, în iunie al aceluiaşi an, regimul gaullist era reconfirmat prin votul liber exprimat al cetăţenilor, însă după patru ani de reglări de conturi, în 1972, Declaraţia devine, sub ministeriatul lui Jacques Duhamel, carta fundamentală a programului guvernamental de descentralizare.

Declaraţia de la Villeurbanne cerea ca 3% din bugetul de stat să revină culturii. În 1981, sub preşedinţia lui François Mitterand, marele perdant al lui mai ’68, s-a ajuns la un maxim de 1%... Era vorba, apoi, despre orientarea creaţiei către tipurile specifice de public, deşi analiza era făcută în termenii marxişti ai claselor sociale.

Ce piesă de teatru citea În decembrie 1968 generalul Charles de Gaulle?

Patruzeci de ani mai încoace, urmaşul direct şi cu lecţiile învăţate al lui Charles de Gaulle, preşedintele Sarkozy cere ca subvenţiile de stat să ia în consideraţie gradul de ocupare al sălilor. Mai rămîne loc pentru experiment, pentru creaţie, pentru autonomia cerute la Villeurbanne?

În decembrie 1968, în ciuda obiceiului său de a se culca devreme, preşedintele Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle, îşi petrece o bucată bună din noapte citind o piesă de teatru. Autorul se numea Armand Gatti, iar textul, care se repeta de luni bune la Teatrul Naţional Popular condus de Georges Wilson, se numise iniţial Pasiunea generalului Franco. Doar că în octombrie, la cererea expresă a Ambasadei Spaniei la Paris, fusese rebotezată cu titlul Pasiunea în violet, galben şi roşu, iar Franco – înlocuit cu un „fictiv“ general Medaillas. Tot la solicitarea Spaniei, susţinută de ministrul francez de Externe, Michel Debré, André Malraux, în continuare ministru la Cultură, era pe cale să interzică spectacolul. Se spune că de Gaulle l-a sunat la miezul nopţii ca să-l întrebe: „Malraux, ce-i cu poetul ăsta agitat?“

Un an mai apoi, Gatti scrie Mic manual de gherilă urbană, o succesiune de patru piese de scurtă dimensiune despre evenimentele din mai ’68. Textele sînt publicate în Franţa după cîteva decenii, în 1991.

În toamna lui 1968, Salazar suferă un atac cerebral, din cauza căruia va şi muri în 1970. Jean Vilar moare în mai ’71, Franco în 1975, de moarte bună, Maurice Béjart pleacă dintre cei vii în 2007. Festivalul de la Avignon se suspendă în 2004, din cauza grevei intermitente, şi e, de atunci încoace, din ce în ce mai cuminte.

Pentru „Béjart, Vilar, Salazar“ nu şi-a cerut nimeni, niciodată, scuze. Şi nici pentru complicitatea de stat cu dictatura franchistă a unui guvern democratic.