OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cind ajungi sa te iei in serios, esti terminat“ (Jijé, creator genial de benzi desenate)

10 ianuarie 1929. Debuteaza la Bruxelles personajul care avea sa marcheze cel mai apasat banda desenata. Primul episod se intitula, sec: Aventurile lui Tintin in Tara Sovietelor. Era creatia lui Hergé, adica Georges Remi, un tinar de 22 de ani, educat la un colegiu catolic, talentat la desen si care visa sa ajunga reporter celebru. Ce a reusit, in schimb, a fost o serie extraordinara de 24 de povestiri, veritabile romane. Cu exceptia primelor doua, acestea sint considerate cele mai importante opere de banda desenata din lume. Traduse in peste 40 de limbi, cu vinzari de peste 150 de milioane de exemplare, Aventurile lui Tintin sint citite pe toate continentele, de fani de toate virstele, „de la 7 la 77 de ani“, cum si-a descris Hergé publicul.

- Tintin e primul erou care ajunge pe Luna!
De ce place Tintin? Calitatea extraordinara a desenelor. Povestea depanata cu rigoare, farmec, imaginatie si umor. Desigur, si ritmul impecabil. Si anvergura seriei. Tintin e primul erou de BD care ajunge pe Luna! Daca n-ati citit albumele, faceti rost de ele si veti intelege imediat atractia. In caz ca nu stiti franceza, apelati la versiunea engleza, care e minunata. Nu va temeti de ridicol: singurul risc e sa ramineti cu o bucurie pentru toata viata. La fel e si cu celelalte mari seriale din banda desenata francofona, aparute ulterior. Au alchimia lor. Betia e mult mai incintatoare, iar trezirea, fara efecte secundare.

Hergé si-a inceput cariera modest, la biroul de abonamente al cotidianului Le Vingtième Siècle, ziar catolic, foarte conservator. Pseudonimul e, pur si simplu, o transcriere fonetica a initialelor R.G. – de la Remi Georges, cum era trecut in catalog, la scoala. Tinarul care se visa reporter publicase deja, in diverse periodice, povestiri desenate. Cind ziarul decide sa scoata un supliment pentru tineret, Le Petit Vingtième, Hergé e numit redactor-sef. Scrie si ilustreaza tot, in stilul pe care il invatase din revistele americane de banda desenata: dialogurile trecute in „bule“. Azi sint atit de firesti incit par un detaliu neinsemnat. E insa detaliul crucial. In 1895, Richard Felton Outcault creeaza un personaj numit Yellow Kid, in ziarul New York World, scos de Joseph Pulitzer. Pina atunci, dupa modelul european, povestirile in imagini denumite strips (benzi) aveau si textul si dialogurile scrise la marginea desenului, cel mai adesea la cea de jos.

In 1896, Outcault are ideea sa mute dialogurile in „bule“. E, oficial, momentul nasterii benzii desenate. Replicile sar in ochi, insufletesc personajele si asta il impinge pe autor spre o grafica mult mai fireasca. E ceea ce se va numi, peste ani, „dinamism static“. La Salonul international de B.D. de la Lucca, in Italia, laureatii primesc statuete cu Yellow Kid, Oscarul benzii desenate. Iar in America, tabloidele ieftine se numesc „yellow“, caci in „lumea buna“ din New York, Yellow Kid, cu umorul lui impertinent, fusese considerat (pe nedrept) simbolul intregii prese de scandal. Imitat imediat, personajul lui Outcault a dat nastere unei puzderii de serii comice, in benzi de citeva imagini – denumite comic strips si apoi doar comics. Aceeasi eticheta va fi aplicata si serialelor de aventuri cu desen „realist“, aparute mai tirziu in brosuri si culegeri; pentru acest motiv, benzile desenate cu Tarzan, Superman sau Batman se numesc comics, desi se intersecteaza cu umorul fix la infinit.

Pina la sfirsitul anilor ’20, formula americana nu prea prinsese in Europa. Hergé o aplica insa fara nici o ezitare si o va impune definitiv odata cu Tintin. De-abia numit la cirma suplimentului de tineret, Hergé primeste o comanda urgenta: sa scrie o povestire clar anticomunista. Presat de timp, se bazeaza pe o singura sursa: Moscova demascata, cartea fostului consul belgian in URSS, Joseph Douillet. Hergé voia sa lanseze un cuplu de personaje noi: Tintin, reporter temerar, si Milou, ciinele lui. Prima destinatie trebuia sa fie America. Ordinele se mai si discuta, asa ca Tintin si Milou iau pentru inceput calea URSS. Ca desen si linie narativa e o productie ratata. Dialogurile sint insa pe alocuri de un umor cuceritor. iar unele scene dau fiori: alegerile dintr-un sat, desfasurate „liber“ sub amenintarea armelor, ori vizita, trucata, de la un combinat, unde sint dusi de nas un grup de ziaristi de stinga din Occident. Cu toate pacatele, a fost un debut de mare succes pentru Tintin. In plan politic, Hergé si-a aprins de la bun inceput paie in cap. Care au ars pina a inchis ochii, in 1983.

- Desenatorii europeni sint fie adepti, fie adversari ai „liniei clare“
A fost acuzat, pe rind, ca e fascist, colonialist, rasist, antiamerican. Spre sfirsitul vietii, recunostea intr-un interviu: „Am fost, in tinerete, de o naivitate vecina cu prostia, daca nu cu imbecilitatea“. Decizia pe care a regretat-o probabil cel mai amarnic a fost intoarcerea din Franta in Belgia ocupata de nazisti. Pina la razboi, Hergé se dezvoltase spectaculos ca scenarist si grafician, devenind marele nume al benzii desenate belgiene. Serialele, reunite in albume de Editura Casterman, il facusera celebru si in Franta. Tintin era privit fara rezerve drept personajul pozitiv prin excelenta, un simbol al luptei cu tirania si nedreptatea. Prin el, Hergé criticase cit se poate de dur invazia japoneza din China, anexarea Austriei si ocuparea Cehoslovaciei de catre Hitler. Era insa monarhist si cind Regele Leopold al III-lea a lansat belgienilor apelul de-a se intoarce acasa, Hergé a raspuns. A considerat ca avea datoria sa nu-si abandoneze cei mai tineri cititori si a continuat aventurile lui Tintin. Numai ca i s-a impus sa publice intr-un ziar colaborationist. Iar episoadele aparute in anii ocupatiei n-au scapat total de influenta nazista (le-a modificat ulterior, dupa razboi).

La scurt timp de la eliberarea Belgiei, a fost arestat. I s-a dat drumul, dar i s-a interzis sa-si practice profesia. Salvarea a venit in 1946 de la Raymond Leblanc, fost luptator in Rezistenta, care si-a deschis o editura. Ambitia lui era sa concureze liderul presei pentru tineret de dinainte de razboi: revista Spirou, interzisa in cele din urma sub ocupatie. Hirtia se dadea doar editurilor si publicatiilor ce nu colaborasera. Leblanc avea cita hirtie voia, dar ii lipseau oamenii cu care sa infrunte echipa de la Spirou. Asa ca a jucat tare. S-a dus direct la autorul cel mai celebru, Hergé, oferindu-i sansa de a lucra din nou. Si, intr-adevar, autoritatile au ridicat interdictia pentru ca era vorba de Leblanc, fost partizan. Editorul i-a cerut lui Hergé sa accepte ca noul saptaminal sa poarte numele Tintin. Lovitura de maestru. In replica, Hergé a cerut sa aiba cuvintul final in ce priveste echipa si continutul revistei. Raymond Leblanc n-a avut absolut nimic impotriva.

Astfel, pina in 1965, Hergé a fost stapin absolut la Tintin, impunindu-si viziunea, stilul si metodele de lucru. Grafic, Hergé a venit cu ceea ce se numeste „linie clara“ – desen fara umbre, fara prea multe cute, detalii esentiale si o linie generala curata, rotunda, calda. Acest mod de desenare este criteriul care ii imparte pe desenatorii europeni. Acestia sint fie adepti, fie adversari ai „liniei clare“. Apoi, Hergé a introdus documentarea asidua, incredibil de minutioasa, convingerea lui fiind ca banda desenata, chiar si comica, are succes doar cind e ancorata solid in realitate. Foarte putini desenatori si scenaristi de succes din spatiul francofon se abat de la aceasta norma. Ca director artistic, Hergé a creat o scoala si a impus o linie editoriala sobra. A lansat autori care au devenit, la rindul lor, clasici: Edgar Pierre Jacobs, cu Blake si Mortimer, Jacques Martin cu Alix, Tibet cu Ric Hochet. Serii care continua si azi, cu vinzari-record! Din prea multa rigiditate, Hergé a pierdut insa teren in cursa cu fantezia si umorul celor de la Spirou, al carui „sef de trib“, capabil sa abordeze orice gen si orice stil, fusese Joseph Gillain. Jijé, cum ii spuneau prietenii (tot pe baza initialelor).

Spirou era visul implinit al unui editor de provincie: Charles Dupuis, care, vazind succesul publicatiilor de la Bruxelles, a dorit sa faca si el o revista de copii, plina de umor si de aventura. Spirou a demarat in 1938, cu personajul titular (un valet de hotel, devenit aventurier neinfricat) creat de desenatorul francez Rob-Vel. A venit insa razboiul si in 1940 frontierele cu Franta au fost inchise. Plansele nu mai puteau sosi de la Paris. Charles Dupuis a apelat la ce ii mai ramasese: un tinar pictor si sculptor, care isi cistiga de-o vreme traiul facind benzi desenate. La inceput in maniera lui Hergé, care era dorita de redactii, apoi dezvoltindu-si propriul stil: plin de nerv, cu umbre si efecte de lumina, cu tuse mai putin precise, dar mult mai expresive. In plus, Joseph Gillain trecea cu o usurinta uluitoare de la registrul comic la cel realist (uneori si in cursul aceleiasi povestiri, daca se plictisea prea tare). Preia aventurile lui Spirou, inventeaza personaje noi si devine omul-orchestra al revistei. Se pare ca au fost numere pe care le-a desenat singur. In paralel, realizeaza Viata lui Iisus, premiera absoluta in banda desenata, precum si o alta serie cu tema religioasa: Don Bosco.

Tot in anii de razboi, aduna un grup de debutanti pe care ii scoleste si ii lanseaza. Pe citiva, Jijé ii gazduieste la el acasa. Cu totii vor ajunge mari vedete: Franquin, Morris, Will, Hubinon, Peyo, Roba. I s-a spus „scoala de la Marcinelle“, dupa numele localitatii unde era tipografia Editurii Dupuis. Acaparat de serialul despre viata lui Iisus, Jijé le imparte prietenilor personajele pe care le desena in Spirou.
Dupa razboi isi ia familia si, alaturi de Franquin si de Morris, pleaca in Mexic. De-acolo, hai-hui prin America. Ar fi vrut sa intre la Studiourile Walt Disney, dar nimerisera cum nu se putea mai prost: in plina campanie de concedieri. Ca sa aiba din ce trai, isi trimiteau plansele prin posta, in Belgia, de unde li se telegrafiau banii. Au incercat, desigur, la editurile de banda desenata americane, dar fara spor. Stilul lor n-a placut. Banda desenata de peste ocean se schimbase radical: o data cu Superman (creat in 1938) incepuse epoca supereroilor. Un univers cu care Jijé si amicii lui nu se puteau identifica.

Asa ca au mai hoinarit de-a lungul si de-a latul Americii si intr-o buna zi dau de Rene Goscinny – nascut in Franta, emigrat in Argentina, ramas orfan de tata, venit in America la un unchi si mistuit de dorinta de-a face benzi desenate. Grupul ajunge la George Troisfontaines, prieten din Bruxelles, care isi deschisese o agentie de publicitate si productie grafica. Mai mult din politete, acesta ii promite lui Goscinny o slujba. Nici nu se gindea ca in trei saptamini, Goscinny ii va trece pragul, la Bruxelles. L-ar fi dat pe usa afara daca n-ar fi pus o vorba buna, complet dezinteresat, Jean-Michel Charlier, cel mai bun prieten al lui Victor Hubinon, invatacelul lui Jijé. Care, intre timp, se intorsese si el la matca, impreuna cu amicii, sa-si reia serialele si sa inceapa altele noi.

- Cenzura din Franta actiona asupra benzilor desenate belgiene
Anii ’50. La mare concurenta, revistele Tintin si Sirou (cu redactia trasferata intre timp in capitala Belgiei) prospera, personajele lor cistiga tot mai multi fani. In pofida competitiei, cei doi editori, Leblanc si Dupuis, aveau un acord: sa nu-si ia unul altuia autorii. Cu foarte rare exceptii, l-au respectat. Toate bune, numai ca apare o mare problema: cenzura din Franta, piata cea mai mare, fara de care nu puteau supravietui. Asa ii ziceau belgienii, caci dincolo de granita nu vorbea nimeni de cenzura, ci de „legea asupra publicatiilor pentru tineret“. Care trebuia sa-i fereasca pe junii cititori de influente care sa le suceasca mintile. S-a aplicat cu succes mai intii pentru stavilirea invaziei „comics“-urilor americane. Apoi s-a trecut la benzile desenate belgiene. Cum ar veni, protectionism pur.

Tintin si Spirou aveau un public predominant catolic, ceea ce excludea din start excesele. Patronii si redactorii vegheau cu mare atentie la respectarea moralei crestine. Dar nu s-au gindit ca simpla prezenta a unei siluete feminine, intr-un serial istoric despre Antichitate, ar putea fi „indemn la desfriu“. Ca scenele de lupta din serialele western, similare celor din filmele de pe ecrane, ar fi „incitare la violenta“; solutia propusa era sa stearga pur si simplu armele din mina personajelor, lasindu-le sa se impuste cu degetele! Legea facea ravagii. Editorii belgieni au incercat sa conteste felul cum era interpretata legea in Franta, dar s-au lovit de un zid. Daca nu cedau, productiile lor ramineau la frontiera. Si au cedat, spre deznadejdea autorilor, in primul rind a graficienilor.
Munca lor era infernala. Intii desenau totul in creion, la scara mare. Apoi trageau in tus. In fine, colorau. Treceau de trei ori prin fiecare cadru. Cine isi putea permite, deschidea un „studio“, la care angaja alti graficieni sa-i traga plansele in tus, sa le coloreze sau chiar sa-i faca decorurile si personajele secundare (Hergé a lucrat asa foarte multi ani, cu Jacobs, de Moor, Leloup, Weinberg si altii, care i-au oferit si destule gaselnite pentru scenarii). Dar putini aveau cum sa-si ofere luxul propriului studio.

Dupa atita truda solitara, sa-ti vezi plansele mutilate, sa fii cenzurat in mod absolut aberant? La Dupuis, de pilda, spaima de toanele francezilor era atit de mare, incit in contractele autorilor s-a scris o vreme ca n-aveau voie sa introduca personaje feminine, de nici un fel! Iar peste toate s-au adaugat presiunile politice! Bunaoara, Charlier si Hubinon au fost obligati sa-si intrerupa la mijloc un episod din Buck Danny, celebra lor serie cu piloti americani. Vorbeau despre razboiul din Coreea si se pregateau sa descrie implicarea chino-sovietica in conflict. Au fost convocati la Paris si li s-a spus ca, daca nu trec imediat la altceva, Spirou si Buck Danny nu mai intra in Franta! Dar, cu toate hartuielile cenzurii, cu toate compromisurile, popularitatea productiilor belgiene n-a scazut, iar revistele frantuzesti tot n-au spart gura tirgului. Momentul de cotitura a venit spre sfirsitul anilor ’50 si a fost prilejuit de un „desant creativ“ de la Bruxelles la Paris!
A fost o revolta la care s-a ajuns treptat. Autorii se simteau sufocati de regulile mult prea stricte impuse publicatiilor pentru copii si adolescenti. In al doilea rind, era felul cum se judeca valoarea productiilor. Anual se organizau referendumuri la care cititorii votau personajele preferate.

Serialele plasate pe ultimele locuri erau eliminate. Autorii argumentau tot timpul ca asemenea metode n-aveau valoarea unor sondaje, dind rezultate inselatoare. Iar presiunea psihologica la care erau supusi era insuportabila. Sistemul a fost mentinut. A treia nemultumire viza albumele. Raymond Leblanc si Charles Dupuis n-au crezut in ele. Ei voiau doar sa vinda reviste saptaminale cu povestiri in serial si sa atraga reclama. Leblanc a recunoscut, odata: „Pentru mine era de neinteles: daca ai citit povestea in serial, de ce sa o mai cumperi o data adunata in album? Nu stii despre ce e vorba?“. Chiar asa. Cine a vazut Seinfeld la televizor de ce sa cumpere si setul de DVD-uri? Cu greu s-au lasat convinsi editorii sa demareze colectiile de albume, de care autorii aveau nevoie. Cu citeva exceptii, erau foarte prost platiti. Banii din albume erau intotdeauna mai multi, chiar daca ii incasau numai la prima publicare, iar din reeditari nu mai primeau nimic.

Cum dezlegare la albume nu primea decit un grup restrins, cei mai multi munceau ca disperatii, facind citeva seriale deodata, plus articole, ilustratii si caricaturi pentru presa, reclame, afise – cit puteau duce si daca puteau ocoli contractele de exclusivitate, caci erau si acestea. Desigur, munca onesta le atragea un binemeritat „respect“: „Dumneata faci prostioarele alea din ziar? Credeam ca sint baietii din tipografie“, i-a zis un distins avocat lui Albert Uderzo, pe vremea cind Asterix nu exista nici in proiect.
Cu toata competitia, desenatorii de BD-uri ramineau solidari. Daca Franquin, de pilda, care realiza simultan si Spirou si Gaston Lagaffe, era cuprins de indoieli si se bloca, sareau colegii in miezul noptii si rezolvau problema, fara sa ceara neaparat bani pentru depanare. In acest regim lejer, agreabil, cei mai cautati erau scenaristii. La prima vedere, logic ar fi sa nu gasesti destui desenatori talentati. Vorbim insa de arta, nu de logica, iar la ticluit scenarii bune nu se inghesuia nimeni la coada.

Asa au ajuns Jean-Michel Charlier, René Goscinny si Michel Greg sa fie si maratonisti si sprinteri ai scenariului. Fiecare dintre ei era genial. Recordul se pare ca l-a stabilit Greg, scriind la un moment dat la 17 seriale! Se mai repetau, mai imprumutau unul de la altul, dar, in general, erau de-o creativitate monstruoasa (evident, nici unul n-a prins pensia).
La capatul rabdarilor, Goscinny si-a strins citiva colegi, in 1955, si le-a propus o carta a drepturilor creatorilor de BD. Fireste, au fost turnati la patronat, iar Goscinny a fost concediat de la agentia lui Troisfontaines, prin care isi plasa productiile. Si atunci s-au enervat Charlier si Uderzo, care aveau pozitii mult mai tari ca Goscinny, si au plecat toti trei in Franta, convinsi ca o sa fie bine.

- Nimic nu se compara insa cu succesul lui Asterix
A durat patru ani pina la cucerirea Frantei. In octombrie 1959, a iesit pe piata, la Paris, o noua revista: Pilote, saptaminal de benzi desenate „pentru tineri“. Prin formula aceasta, cei trei exilati din Belgia – care nu incetasera sa publice in dreapta si-n stinga, pe unde apucau – au vrut doar sa scape de constringerile stupide de la revistele asa-zise „pentru copii“. N-au facut decit sa puna in aplicare idei pe care fostii patroni erau prea crispati ca sa vrea sa le auda. Si care riscau sa se izbeasca de cenzorii francezi. De la bun inceput, vedetele Pilote au fost: Tanguy si Laverdure, aviatori de supersonice, scenariu Charlier, desene Uderzo.

A mai urmat Piratul Barba Rosie, scenariu Charlier, desene Vic Hubinon, vechiul lui complice de la Buck Danny. Iar marea vedeta, lansata chiar din primul numar, Asterix, scenariul Goscinny, desene Uderzo. Pilote decoleaza in tromba, are un parcurs cu ceva goluri de aer, dar atinge altitudinea de croaziera odata ce finantarea e preluata de Editura Dargaud. Al carei patron le cere ultimativ celor doi „Stahanovisti Forever“, Chalier si Goscinny, sa preia impreuna conducerea revistei. O fac, si din momentul acela, revista merge foarte bine. Dupa toate incercarile cu cenzura prin care trecusera, René Goscinny formuleaza un set de principii: 1. Libertate pentru autori. 2. Nu mai exista contracte de exclusivitate. 3. Tot ce-a avut succes nu se mai reface. 4. Incercam stiluri diferite. 5. Publicam oameni noi, pe care nu-i sprijina nimeni. 6. Interzicem referendumurile, evaluarile pe baza scrisorilor si alte mijloace infantile de presiune si coercitie.
In ce priveste ultimul punct, co-redactorul-sef si-a explicat si mai clar pozitia, intr-o discutie cu Greg.

In opinia lui, cei ce se ghideaza doar dupa preferintele exprimate de public n-au cum sa ofere nimic nou. Inovatiile vin de la creatori, nu de la public. Cititorii spun daca le place sau nu, dar nu ei fac revista, ei o citesc! Cu aceasta platforma, Pilote va atrage, treptat, o pleiada de consacrati si de tineri de mare talent. Printre ei, Jean Giraud, ajuns si el ucenic la maestrul Jijé, acaparat la vremea aceea de marele lui western, Jerry Spring. Charlier avea si el chef de un western, dar nu gasea un desenator potrivit. Jijé i l-a recomandat pe ucenicul lui si asa a aparut, in Pilote, serialul Locotenentul Blueberry. Inca un triumf pentru Charlier, probabil cel mai pasionant si complex western din banda desenata.
Nimic nu se compara insa cu succesul lui Asterix. A fost primul serial care a depasit vinzarile lui Tintin. Un soc pe care Hergé l-a resimtit din plin. Regele era detronat! Charlier si Uderzo stiau ca gasisera un filon bogat, dar nu-si imaginasera un asemenea entuziasm. Cum sa se gindeasca, de pilda, ca primul satelit francez va fi botezat Asterix? Dar surprizele nu au fost doar placute. Foarte repede, stinga lanseaza teza ca succesul serialului s-ar datora exclusiv sprijinului ocult al presedintelui De Gaulle! Pentru care Asterix ar fi fost simbolul perfect al mindriei nationale franceze! Goscinny e siderat: „Succesul acesta are o singura explicatie: aventurile lui Asterix fac publicul sa rida! Oamenii rid, asta-i tot. Iar eu n-am nici o legatura cu politica!“.

Marea trauma, pentru Goscinny, avea sa vina insa in 1968. In Mai ’68. Revolutie! Anarhie, te iubim! Marx, te pupam! Jos tot! Iar in redactia Pilote, paralizata vreme de trei saptamini, se cere eliminarea lui Goscinny. E convocat de un grup de tineri desenatori, in frunte cu Giraud, la o reuniune care se transforma iute in tribunal al poporului! Goscinny e acuzat ca e un dictator si un exploatator fara scrupule. El, tocmai el, care le daduse o piine. Socat, hotaraste nu doar sa demisioneze, ci sa se lase de meserie! Dupa o vreme, revolutionarii isi cer iertare fringindu-si miinile si-l implora sa revina. O face, dar nu va mai fi acelasi.

La inceputul anilor ’70, Le Monde declanseaza o campanie impotriva revistei Pilote. Chipurile, acum ar fi ajuns in solda urmasului lui De Gaulle, Pompidou. Noua generatie, in frunte cu Giraud, Reiser, Gotlib, incepe sa paraseasca redactia. Infiinteaza sau se alatura altor publicatii: L’Écho de Savannes, Métal Hurlant, Fluide Glacial, À Suivre.
Vechile norme se prabusisera dupa Mai ’68 si in banda desenata. Se impune „stilul adult“: erotism la limita pornografiei, violenta. Pilote face fata tot mai greu concurentei si, din 1974, nu mai apare saptaminal, ci lunar. Va continua sa lanseze autori si personaje noi, idei indraznete, dar epoca de glorie se incheiase. Urma doar un lung declin.

Tot in 1974, Greg demisioneaza din functia de redactor-sef la Tintin. O acceptase in 1965, cu o conditie: Hergé sa nu mai conduca revista. Primeste mina libera de la editorul Raymond Leblanc si introduce schimbari radicale. Intinereste echipa, dinamizeaza serialele existente, vine cu altele noi. Tirajul aproape se dubleaza. In ’74, Leblanc-tatal isi descopera pasiunea pentru productia de filme si lasa editura pe mina fiului sau, Guy. Care decide ca revista merge bine, dar e loc si de mai bine. O noua abordare, stiintifica. Economii la singe, ponderea serialelor si raportul umor-aventura stabilite procentual, in functie de vesnicele referendumuri. Pe care Greg nu le luase in seama nici o clipa. „Ma c... in procentajele tale“, ii spune Greg noului patron si isi da demisia. Dupa plecarea lui, tirajul scade in mod constant. In 1988, mostenitorii lui Hergé retrag dreptul de folosire a numelui Tintin si revista dispare. Peste inca un an, isi inceteaza aparitia si Pilote. Piata incepe sa fie dominata categoric de albume.