OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recent, a fost salvată de la demolare casa din Queens, în care John Coltrane şi-a petrecut ultimii ani de viaţă. Aici au fost concepute cîteva albume ce au schimbat mersul istoriei jazzului, printre care şi celebrul A love supreme. Cîţiva entuziaşti s-au luptat cu cel care cumpărase terenul (în mod ironic, în engleza americană antreprenorul se numeşte developer, adică dezvoltator) şi, în cele din urmă, au avut cîştig de cauză. Modesta căsuţă a fost inclusă în patrimoniul cultural al oraşului New York şi a devenit loc de pelerinaj pentru iubitorii jazzului din întreaga lume. În plus, aici va funcţiona şi un centru de creativitate muzicală destinat copiilor din suburbiile metropolei.

 

Mă gîndesc cu nostalgie la faptul că, pe teritoriul României, s-au născut trei personalităţi definitorii pentru muzica secolului al XX-lea: Béla Bartók, Iannis Xenakis şi Georgy Ligeti. Oare cum or arăta, dacă (mai) există, casele lor memoriale din Sînicolaul Mare, Brăila şi Tîrnăveni? Dar de ce să mergem atît de departe? Cine mai ştie, de pildă, unde se află, în Bucureşti, casa în care s-a născut unul dintre cei mai importanţi pianişti din istoria acestui instrument – Dinu Lipatti? În mod fericit, ea a scăpat planului ceauşist de demolare a bulevardului Lascăr Catargiu şi se găseşte la numai cîteva sute de metri depărtare de muzeul Enescu. E îndeobşte cunoscută relaţia muzicală dintre cei doi mari artişti, influenţa pe care Enescu a avut-o asupra tînărului Lipatti, colaborările lor discografice. Mă întreb, ar fi aşa de greu să se conceapă un circuit turistic, uşor de străbătut pe jos, între actualul muzeu Enescu, de pe Calea Victoriei, şi casa familiei Lipatti, care e, de altfel, o mică bijuterie arhitectonică?

 

Şi pentru că am vorbit despre imobile cu trecut cultural, trebuie să semnalez un fapt care la început m-a întristat, apoi m-a indignat şi, în cele din urmă, a sfîrşit prin a mă înfuria. După o beţie de cultură ce a durat întregul an 2007 (vreme în care Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană), edilii acestui oraş, care se întîmplă să fie şi oraşul copilăriei mele, s-au gîndit că se pot întoarce în sfîrşit la treburi mai serioase, adică la afaceri. Şi iată la ce s-au gîndit: vechiul sediu al Filarmonicii sibiene de pe strada cu acelaşi nume, retrocedat comunităţii germane, după ce a fost metamorfozat în bibliotecă muzicală (mai mult ca să i se piardă urma), va deveni local german sau bavarez, mai pe româneşte – cîrciumă cu bere şi cîrnaţi. Ca să înţelegeţi mai bine de ce mi se pare că acest fapt constituie o mare impietate, închipuiţi-vă că, pe la 1800 şi ceva, un grup de iubitori de muzică, trăitori într-un mic oraş aflat la margine de imperiu, a pus mînă de la mînă şi a construit o sală cu acustică perfectă, cu scopul de a deveni sediul societăţii corale din acel oraş. În această sală a concertat, tot pe banii acestor entuziaşti în ale muzicii, Franz Liszt şi s-au cîntat în primă audiţie piese de Johannes Brahms. În secolul următor, clădirea a funcţionat, timp de peste 50 de ani, ca sediu şi spaţiu de repetiţie pentru Filarmonica de Stat, în paralel fiind şi locul unde se desfăşurau concerte camerale sau alte activităţi muzicale ale Sibiului. Actualmente, filarmonica sibiană a primit în folosinţă un spaţiu nou – eleganta sală Thalia.

 

Din păcate, sala studio a acestui nou sediu are o acustică…, mai bine zis, nu are acustică, deci nu e potrivită pentru muzica de cameră. Pentru astfel de concerte ar fi fost foarte bună vechea sală de pe strada Filarmonicii. Dar cui îi mai pasă de muzica de cameră în ziua de azi? Pînă la urmă, trăim cu toţii în economia de piaţă, iar unor visători care organizează concerte cu public nu li se poate cere o chirie consistentă. Acum, în România, avem Blondy, Andrele, Vali Vijelie sau Florin Salam. De ce n-am avea atunci şi cîrnaţi? Iar cîrnaţii sau cremvurştii merg foarte bine cu o bere. Berea poate fi locală, dar e mai bine să vină din Germania. Cine mai are timp de nostalgii legate de istoria culturii unui oraş? Fie el şi ex-Capitala Culturală Europeană. Anul 2007 a trecut, iar acum ne putem vedea din nou de ale noastre. Vorba celor de la Spitalul de urgenţă (pe care îi rog să mă scuze pentru citatul extins, dar concludent):