OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La întrebarea cum s-a ajuns ca tocmai un oraş pronunţat industrial precum capitala Austriei Superioare să fie desemnată Capitală Culturală Europeană (alături de Vilnius) în acest an se invocă, de obicei, festivalul internaţional Ars Electronica, existenţa unei Universităţi de Artă şi dezvoltarea unei scene artistice tinere şi dinamice în ultimii ani, care – spre deosebire de alte oraşe mai tradiţionale, precum Salzburgul – nu se sfieşte să experimenteze concepte artistice inovatoare. Acest profil este confirmat de unul dintre proiectele lansate în acest an prin manifestul denumit Carta de la Linz, în care se anunţă, nu fără oarecare emfază: „Linz este primul oraş din lume care pune acustica pe tapetul politic“, fiind declarat „Oraş de ascultat“ (Hörstadt). Textul Cartei, care se bucură de susţinerea unor personalităţi ale vieţii culturale, precum dirijorul Franz Welser-Möst, pianistul Rudolf Buchbinder sau preşedinta Festivalului de la Salzburg, Helga Rabl-Stadler, a fost aprobat la începutul acestui an de consiliul municipal şi se referă la designul acustic al oraşului, mai precis la măsurile ce pot fi luate pentru a promova „diversitatea acustică“, dar şi pentru a reduce poluarea sonoră în spaţiul public, prin procese de planificare edilitară şi a infrastructurii (spre exemplu, prin construirea unor faţade neregulate care să fragmenteze fluxul sonor) sau prin combaterea difuzării unei muzici de fundal în spaţiul public. La baza acestui proiect se află principiul după care fiecare cetăţean are „dreptul la autodeterminare acustică“, ceea ce implică însă şi responsibilitatea fiecăruia pentru profilul acustic al spaţiului public. Evident, obiectivele programului vizează ridicarea calităţii vieţii şi „favorizarea participării individuale la comunicarea socială“ pentru toate categoriile de persoane, de care ar urma să beneficieze angajaţii instituţiilor şi în particular persoanele defavorizate acustic.

 

Trecînd de la declaraţii de intenţie la fapte, o vizită la Linz în anul Capitalei Culturale Europene surprinde în mod plăcut prin graba cu care unităţi comerciale, de divertisment, filiale de bănci sau instituţii publice şi-au anunţat aderarea la Carta de la Linz, devenind beschallungsfrei, altfel spus „zone lipsite de muzică de fundal“. În cadrul aceluiaşi program au fost amenajaţi „poli de linişte“, respectiv spaţii în care te poţi retrage din tumultul oraşului, în Mariendom, într-o sală din Lentos Museum sau pur şi simplu într-un fost cinematograf, unde îţi poţi trage răsuflarea întins pe saltele sau la o ceaşcă de ceai, între două reprize de turism sau de shopping. De asemenea, Linz a participat pe 29 aprilie la Ziua Internaţională împotriva Zgomotului, iar 21 noiembrie va fi declarată No Music Day. Desigur, nu lipsesc nici precursorii artistici ai ideii, cum ar fi manifestul futurist publicat acum exact o sută de ani în Le Figaro, nici fundamentul ştiinţific, oferit de World Soundscape Project al lui Murray Schafer, a cărui analiză a peisajelor sonore ale oraşelor a avut un impact semnificativ asupra studiilor urbane. În orice caz, Linz a invitat şi alte oraşe să i se alăture în promovarea unei politici care să pună capăt bombardamentului sonor actual.

 

Ecouri ale acestei campanii concertate împotriva „sonorizării abuzive“ (Zwangsbeschallung) se resimt şi în alte proiecte promovate în acest an. În continuare ne vom rezuma la unul singur datorită, după cum se va vedea, istoriei sale speciale. Pe 30 mai a fost deschisă în OK Linz (Offenes Kulturhaus Oberösterreich) expoziţia intitulată Beţia înălţimilor (Höhenrausch) şi care încheie – după beţia privirii (Schaurausch, 2007) şi Beţia adîncurilor (Tiefenrausch, 2008) – trilogia dedicată artei în spaţiul public. De data aceasta, expoziţia invită la o plimbare pe acoperişuri (de altfel, unul dintre proiectele nerealizate ale situaţioniştilor de acum 50 de ani, de a vagabonda în „derivă“ pe acoperişurile Parisului). Mai precis, ajunşi pe acoperişul clădirii unde se află o parcare, vizitatorii sînt invitaţi să urmeze un traseu presărat cu diverse instalaţii, precum o staţiune de ploaie artificială (Paul de Marinis), unde poţi asculta sub umbrele o întreagă istorie a muzicii clasice în citate muzicale (ecou al lui Singing in the rain?), un personaj gonflabil (din păcate, rămas „la sol“ în timpul vizitei noastre), sau o expoziţie de afişe, excelent documentată, despre numere acrobatice mai vechi sau mai noi care au în centru fascinaţia zborului, de la plonjări de la înălţime şi călătorii cu balonul pînă la proiecte artistice care au avut loc la ultimul etaj al, între timp, dispărutului World Trade Center (Brigitte Felderer).

 

De asemenea, o roată de culoare roşie, după modelul Roţii uriaşe din Prater, a fost instalată pe clădire de Maider López, după comentariul jurnaliştilor „pentru nostalgici“ (fie-mi permisă o corectură: pentru cei mai puţin versaţi cu divertismente de tipul Prater, mai degrabă o sursă de senzaţii tari, care însă merită încercată, întrucît este o experienţă extraordinară să pluteşti pe deasupra acoperişurilor, chiar dacă te agăţi, albă de spaimă, de balustrada gondolei, în timp ce puştoaicele de lîngă tine fotografiază destinse împrejurimile). Pentru a organiza traseul, Atelier Bow-Wow din Tokio a construit împreună cu biroul de arhitectură RieplRiepl din Linz un eşafodaj elegant de lemn (şi care păstra încă săptămîna trecută aerul tare de pădure), prevăzut cu ramificaţii care lasă privirea să exploreze întregul oraş, de la muntele local la turlele bisericilor şi la furnalele din depărtare. Însă nu numai privirea: în această „plimbare comentată“ (procedeu, de altfel, îndrăgit tot mai mult în ultimii ani de curatori pe teme legate de spaţiul public), flaneurilor de pe acoperişuri li se atrage atenţia şi asupra ambianţei sonore şi a aromelor, care ajung decantate la înălţime, ca un indice referitor la practicile sociale şi la ritmurile oraşului. Expoziţia traversează apoi „grădinile paradisului“ de pe acoperişul fostei Mănăstiri a Ursulinelor (Mali Wu) şi trece prin podul mănăstirii, acoperit cu un covor cu bile de oţel, răspîndind un joc de reflexe în clar-obscur (Serge Spitzer). Mai mult, conceptul inteligent al Beţiei înălţimilor a reuşit să integreze în traseu şi spaţiile de expoziţie din OK Linz, în care se prezintă opere grafice sau video cu proiecte năstruşnice, lirice sau cutezătoare, care arată cum poţi schia pe acoperişul unui bloc-turn de peste 20 de etaje din Moscova (Leonid Tishkov) sau cum reacţionează un sugar cînd, înainte chiar de a putea merge, descoperă zborul, înhămat la un mănunchi de baloane (Fiona Tan). Neîndoielnic, expoziţia li se adresează tuturor vîrstelor, deopotrivă iubitorilor de cultură şi curioşilor, locuitorilor Linzului şi turiştilor, cărora li se prezintă oraşul dintr-o perspectivă inedită. Afluenţa de vizitatori, constatată personal a doua zi după deschiderea expoziţiei, îi confirmă în mod eclatant succesul.